Autism, Monotropism și Senzorialitate: Provocări și strategii pentru o viață mai bună

!!!Trigger warning!!! Senzorial. Persoanele hipersugestionabile, sinestezice, traumatizate senzorial să se păzească!

În acest articol vom discuta despre monotropismul și hipersensibilitatea senzorială, două caracteristici comune ale autismului. Vom explora cum pot afecta acestea viața de zi cu zi a persoanelor autiste și vom oferi strategii pentru a le face față.

Intro

Știi când te freacă o cusătură de șosetă sau ceva din pantof, de îți face rană și te doare din ce în ce mai tare cu cât mergi mai mult? Acum, imaginează-ți că picioarele tale sunt atât de sensibile încât cusătura de la șosetă devine insuportabilă înainte să dăuneze în vreun fel pielii. Piciorul integru, durerea nu ca reacție la vreo leziune. Durerea ca reacție la stimulare.

Nu te doare pielea, pielea e integră.

Știi când ieși brusc din semi-întuneric în plin soare? Te dor ochii și îi închizi pentru că e prea intens.

Știi când îți țipă cineva în ureche și te doare până în profunzimea creierului?

Înțelegi ce zic.

Acum ești un copil mic. Un copil care abia descoperă lumea. Un copil care se ține de urechi, se balansează periculos față-spate ritmic și plânge… Din cauză că vecina dă cu aspiratorul. Te doare.

Nu ești un copil mic care descoperă lumea. Nimeni nu dă cu aspiratorul… Poate reușești să-ți observi reflecția în ecran… Ești un cititor curios. Am să te las să citești despre senzorialitate și monotropism. Acest concept psihologic face referire la atenția autistă. Atenție care are tendința de a se concentra pe un singur obiect/stimul odată. Atenție convergentă către un singur punct focal foarte îngust.

Stimulul

Un stimul îmi distrage atenția, asta mă activează. Dacă e un stimul care nu îmi stârnește interesul, poate și uit că mi-a intrat în câmpul atenției. Dar, dacă e ceva persistent și deranjant, nu mai pot să îl ignor. Îmi captează din ce mai multă atenție (devin neglijentă cu restul informațiilor din mediu și mi-e greu să mă concentrez pe gândurile mele). Devin super conștientă de el. Îl percep din ce în ce mai intens. Cu cât trece timpul, mă obosește și mă deranjează din ce în ce mai tare. Unii stimuli se opresc după, relativ, scurt timp (alarme, râsete, mașini care trec zgomotos, ș.a.). Rămân obosită, dar mă calmez. Alți stimuli nu se opresc înainte să devină insuportabili.

Două probleme!

1. Emoțiile

E dureros. Nu pot să rămân neatinsă emoțional de durere. Durerea senzorială mă obosește, având constant acest fundal de suferință, fac față greutăților vieții cu destul de multă dificultate, în ciuda faptului că am avut mereu o gândire pozitivă și optimistă.

Meltdown-uri

Adesea se folosește imaginea unei sticle cu băutură carbogazoasă care a fost scuturată, ca metaforă pentru meltdown-urile întârziate. Când cineva își inhibă emoțiile o perioadă de timp până când, odată ajuns în mediu sigur, trece printr-o descărcare emoțională foarte puternică și de necontrolat, rezultatul va fi mereu imprevizibil, messy.

În copilăria mică, aveam meltdown-uri des. Plângam mult, des, și, aparent, ușor. Rar am fost consolată și, din păcate, am început să consider că nu sunt în siguranță dacă plâng, pentru că, adesea, am fost rușinată, certată sau chiar pedepsită. Nu îmi amintesc să fi avut mai mult de 10 meltdown-uri în public și am ajuns să mă retrag când simțeam că se apropie momentul să nu mă mai pot controla.

Până să încep să am grijă de mine (de nevoile mele senzoriale, în primul rând), am avut perioade foarte lungi de timp în care plângeam inconsolabil în fiecare seară. Mă forțam mereu să fiu utilă. Nu îmi permiteam să plâng în timpul zilei când aveam treabă de făcut și/sau eram între oameni pe care nu voiam să îi deranjez. Totuși, durerea exista.

Scurcircuit furie-tristețe

Reacția sănătoasă la discomfort e o emoție care să te facă să acționezi spre a îndepărta discomfortul. Varianta intensă a acestei emoții, sănătos proporțională cu discomfortul, e furia. Furia e utilă pentru că te împinge să rezolvi prompt discomfortul (chiar dacă ar putea să existe unele consecințe ca urmare a modului de exprimare a furiei).

Dacă furia este depășită, adică este ineficientă, următoarea emoție sănătoasă este tristețea. Atunci când depui mult efort într-o anumită direcție, dar nu există rezultate, tristețea te împinge să te retragi. Acest lucru este util pentru a nu mai consuma resurse în direcții neproductive.

Cumva, furia mea a ajuns să fie inutilă. Trecerea spre tristețe a devenit automată. Nu mai simțeam furie, simțeam direct tristețe. Scurtcircuit furie-tristețe. Consecința pentru mine a fost o stare de fond tristă, aș putea să spun că am trecut prin 20 de ani de depresie. Din cauza suferinței, timp de aproape 20 de ani (mici pauze) am considerat că moartea ar fi o soluție bună. M-au ținut în viață curiozitatea și iubirea mamei.

Traume senzoriale

Din cauză că nu m-am ferit de suprastimulare senzorială, m-am ales cu traumă senzorială. Se consideră eveniment traumatic orice situație care depășește capacitatea de reglaj emoțional a individului. Pentru foarte, foarte mult timp nu m-am ferit de suprastimulare senzorială. Nu m-am ferit de zgomotul traficului sau de aglomerațiile de oameni, de exemplu. Emoțional, nu aveam cum să fac față situațiilor de acest fel. Nu doar că nu știam să îmi gestionez emoțiile cauzate de durere, ci le ignorăm… Până nu le-am mai simțit decât când depășeau un anumit prag critic.

Să îți ignori emoțiile nu e o soluție. Dacă nu cunoști, nu poți rezolva. Așa că m-am ales cu multe traume. Mulți autiști au meltdown-uri în condițiile în care sunt suprastimulați. Eu, cum scriam mai sus, le aveam după mai mult timp. În schimb, reacția mea la suprastimulare a devenit disocierea.

Disocierea e o stare în care te rupi de diverse părți ale realității. Ori nu îți percepi emoțiile, ori nu îți percepi corpul, sau, poate, ajungi să nu fii deplin conștient de mediul în care te afli sau să ți se pară ciudat (ca într-un vis, ca și când nu ai fi real, ș.a.).

Când disociez, din cauza suprastimulării senzoriale (actual, tot mai puțin și mai rar), nu țin minte nimic. Adesea îmi dau seama că am disociat pentru că observ dovezi ale diverselor greșeli pe care le-am făcut în episodul disociativ sau sunt întrebată despre diverse lucruri care s-au întâmplat dar nu pot să mi le amintesc. Cred că această afectarea a memoriei este cauzată de afectarea foarte marcată a atenției mele, nu îmi amintesc pentru că nu dau suficientă atenție cât să țin minte. Această ipoteză justifică și greșelile pe care le fac în timpul episoadelor disociative și rănile pe care constat că le am pe corp (mă lovesc din neatenție).

2. Atenția

Un stimul foarte puternic îmi ia atenția de la altceva. Pentru mine, scăparea din această situație e să caut relevanță. Orice să-mi capteze interesul. Un interes intens are potențialul de a-mi capta atenția mai mult decât stimulul deranjant. Acesta trebuie să mă tragă spre o realitate previzibilă - safe și plăcută.

Interese speciale

Am interesele mele speciale cognitive în care investesc multă atenție. Mă interesează în mod special mintea umană, relațiile dintre oameni, societatea. Îmi place să citesc mult pe aceeași temă. Acest lucru îmi aduce liniște și bucurie. Îmi aduce liniște pentru că îmi redresează atenția de la senzorialitate la cogniție, știu deja multe despre subiectele mele de interes, deci e o informație previzibilă. Îmi aduce bucurie pentru că îmi este foarte satisfăcător să înțeleg în detaliu, în profunzime, aceste idei care mă interesează.

Stimming

Stimming-ul, sau auto-stimularea, se referă la acele comportamente (predominant mișcări, vocalizări) care generează stimuli senzoriali ritmici. Aspectele senzoriale ale mediului care au un caracter temperat și ritmic induc o stare somatică de relaxare, indiferent de neurotip. Te încurajez să cauți acest fel de stimulare, indiferent dacă ești autist sau nu. Pentru mine, stimming-ul are potențialul de a-mi retrage atenția de la stimulii haotici care îmi generează stres și mă ajută atât pentru reglarea senzorială, cât și pentru reglarea emoțională.

Aș putea să spun că, de la un punct încolo, stimmingul are un efect narcotic asupra mea (fără să mă simt beată). Are potențialul de a-mi atrage toată atenția (deși inițial mă ajută să o reglez pentru a putea performa) și de a-mi aduce multă plăcere. Totuși, e în controlul meu, așa că pot să aleg să îmi desprind atenția de pe această activitate ca să o investesc în activități productive… Dar viața e și despre recreere.

Din câte am vorbit cu aliști (persoane non-autiste), stimming-ul se aseamănă destul de mult cu scărpinarea. E o reacție automată, mecanică. Îndepărtează un discomfort. Poate fi necesară, dar poate fi și inhibată, dacă asta se dorește. E deranjant dacă persoana care se scarpină este întreruptă înainte să fie satisfăcută de scărpinare. Are și caracter recreațional, unii oameni se scarpină și de plăcere, nu doar de nevoie… Sau și dacă se scarpină inițial din nevoie, continuă din plăcere. Aduce confort.

Managementul atenției

Am realizat că atenția mea este o resursă foarte valoroasă și trebuie să îmi acord timp și energie pentru a o gestiona eficient. Asta înseamnă să îmi identific stimuli care îmi distrag atenția și să încerc să îi evit sau să găsesc strategii pentru a le diminua efectul asupra mea.

De exemplu, folosesc filtre de sunet în medii zgomotoase, ochelari cu lentile întunecate, am un program zilnic clar și structurat care îmi reduce anxietatea legată de noutate și imprevizibil, și mă asigur că am destul timp pentru stimming și pentru interesele mele speciale.

Acceptarea și înțelegerea

În final, mă bucur că am ajuns la un nivel de auto-înțelegere și acceptare a autismului meu. Evident, mai am mult de lucru în ceea ce privește gestionarea senzorialității și a atenției, dar înțelegând că acestea nu sunt "defecte", ci doar particularități ale mele, mi-am putut aborda viața cu mai multă încredere și compasiune față de mine însămi. Iar viața mea e mult mai bună de când am grijă de nevoile mele autiste.

Concluzie

Înțelegerea senzorialității și monotropismului în autism este esențială pentru a-i sprijini pe cei care se confruntă cu aceste experiențe. Senzorialitatea poate fi copleșitoare și dureroasă, adesea ducând la traume senzoriale și reacții emoționale intense. Monotropismul poate duce la dificultăți în a gestiona multiplele solicitări ale mediului.

Există, totuși, strategii pentru a naviga aceste provocări. Interesele speciale pot oferi un refugiu și pot redirecționa atenția de la stimuli deranjanți. Auto-stimularea, sau "stimming", poate fi un mijloc eficient de a regla stimularea senzorială și de a aduce o stare de relaxare. De asemenea, este important să ne amintim să respectăm și să încurajăm aceste comportamente, în loc să le inhibăm sau să le judecăm.

Este esențială o mai bună înțelegere și acceptare a experiențelor autiste. Aceasta ar putea duce la o mai bună adaptare a mediului pentru a satisface nevoile persoanelor autiste. Cu cât avem mai multă înțelegere și compasiune pentru experiențele altora, cu atât mai bine putem crea societăți care sunt incluzive și respectuoase pentru toți.