5 lucruri pe care autiștii nu au voie să le facă, deși neurotipicii le fac
Copilul meu cel mare nu este autist, dar fiul meu cel mic este.
Nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama că, din cauza acestui simplu fapt, societatea vede comportamentele lor foarte diferit.
Chiar și exact același comportament.
Atunci când copilul meu care nu era autist făcea ceva, eram încurajată să aflu de ce a făcut-o și să îl susțin.
Pe de altă parte, comportamentele fiului meu autist primeau două opțiuni.
Opțiunea 1: Face asta pentru că este autist, ignoră-l.
Opțiunea 2: Face asta pentru că este autist, prin urmare este un lucru rău și trebuie oprit imediat.
Evident, niciuna dintre aceste opțiuni nu este bună. Iar acest articol nu este despre ce să faceți în legătură cu comportamentul copilului autist.
Acest articol este despre motivul pentru care comportamentele copilului meu non-autist sunt văzute ca fiind comunicare, sau sunt văzute ca fiind acceptabile, sau parte a personalității lor.
În timp ce aceleași comportamente ale fiului meu autist sunt patologizate și prezentate ca fiind trăsături oribile care trebuie oprite.
Și totul se reduce la un adevăr simplu (și trist) al societății... Când autiștii o fac, este greșit.
Acest articol este o traducere și adaptare din limba engleză. Articolul original poate fi citit aici.
5 lucruri pe care neurotipicii le fac și pe care autiștii nu le pot face
Așa că în acest articol voi împărtăși cinci comportamente specifice pe care copilul meu non-autist (împreună cu majoritatea celor neurotipici) le poate avea în mod liber și pentru care copiii și adulții autiști sunt patologizați.
Și, deși poate părea banal... Adică, de ce contează cu adevărat dacă comportamentele fiului meu autist sunt folosite ca indicatori ai autismului sau văzute negativ de comunitatea medicală? Este orice altceva în afară de trivial.
Pentru că acele opinii negative din partea comunității medicale ajută la formarea opiniilor societății în general.
Ele ajută, de asemenea, să modeleze opiniile multor terapeuți și profesori care decid cum să disciplineze copiii autiști și cum să reacționeze la comportamentele copiilor autiști.
A privi aceste comportamente ca fiind inerent negative (dar numai atunci când sunt făcute de către o persoană autistă) cauzează un rău real comunității autiste atunci când noi încercăm doar să ne trăim viața, ca orice altă persoană.
Așa că, acestea fiind spuse... Iată 5 comportamente pe care neurotipicii le pot face și pe care autiștii nu le pot face.
1. Stimming-ul ( Stereotipii )
Stimming este prescurtarea (n.r. în limba engleză) de la „comportament autostimulator”, care este, în esență, orice comportament sau acțiune repetitivă care oferă informații persoanei care o face.
S-ar putea să auziți „autostimulare” și să vă imaginați bătaia din brațe sau se balansarea lor înainte și înapoi. Și acestea sunt, în totalitate, autostimulări.
Dar la fel este și legănatul piciorului în timp ce stați jos, roaderea unghiilor sau răsucirea părului.
Vedeți, atunci când persoanele neurotipice se autostimulează, noi, ca societate, nici măcar nu le acordăm atenție. Autostimulările lor sunt văzute ca fiind acceptabile din punct de vedere social, dar asta doar pentru că sunt atât de multe persoane neurotipice în lume încât probabil că vezi pe cineva făcând asta în fiecare zi.
Dar autostimulările persoanelor autiste tind să fie văzute ca fiind deranjante sau mai extreme, dar aș argumenta că asta este doar pentru că sunt mai puțini autiști în lume și nu ați văzut autostimulările noastre atât de des.
Cert este că, copilul meu non-autist poate să se autostimuleze în felul său, în ritmul său, fără ca nimeni să spună nimic, în timp ce autostimulările fiului meu autist sunt văzute ca fiind perturbatoare sau enervante.
2. Gândirea în alb și negru
Adesea se spune că copiii și adulții autiști au o „gândire în alb și negru”, deoarece preferă ca lucrurile să fie făcute într-un anumit fel.
Dar nu preferă, oare, toată lumea să aibă lucrurile într-un anumit fel?
Dacă copilul meu neurotipic ar avea o preferință pentru un anumit stil de îmbrăcăminte sau anumite alimente, nimeni nu s-ar gândi de două ori. Poate că ar primi o tachinare bine intenționată despre faptul că este pretențios la mâncare.
Dar, atunci când fiul meu autist are preferințe alimentare restrânse sau când trebuie să urmeze un anumit traseu până la magazin, acest lucru este văzut ca fiind rigiditate și ca fiind ceva ce are nevoie de terapii intensive pentru a forța flexibilitatea.
Într-adevăr, nu m-am gândit niciodată la acest dublu standard alb-negru până când nu m-am gândit la terapiile la care îi supunem pe copiii autiști.
Vedeți, unul dintre lucrurile la care lucrează aceste terapii este „joaca adecvată”, deoarece copiii autiști tind să se joace cu jucăriile în moduri diferite de cele ale copiilor neurotipici.
Deci, ca să lămurim lucrurile... Autiștii sunt cei care au o gândire alb-negru, și totuși neurotipicii sunt cei care cer ca autiștii să se joace într-un anumit mod „corect”.
Pare ridicol, nu-i așa?
3. Interese speciale
Copiii autiști tind, de asemenea, să se concentreze asupra unor interese speciale. Adică, au unul sau două lucruri specifice pe care se concentrează complet.
Poate că vă pot spune numele științific al fiecărui dinozaur sau poate că sunt obsedați să facă noi combinații de arome pentru brioșe, ca fiul meu.
Aceste interese speciale sunt adesea patologizate în comunitatea medicală și, uneori, numite „interese restrânse”.
De fapt, am fost sfătuită de mai multe ori să restricționez accesul fiului meu la interesele sale speciale și să încerc să îl forțez să abordeze alte subiecte.
În schimb, copilul meu care nu este autist a fost obsedat de ani de zile de invenții.
Multă vreme, invențiile au fost singurul lucru despre care vorbea cu oamenii, singurul lucru despre care scria sau desena și singurele jocuri pe care le juca erau cele cu invenții.
Nici măcar o dată nu mi-a spus cineva că ar trebui să-l descurajez de la dragostea lui pentru invenții. Nimeni nu și-a făcut vreodată griji că îl las să devină prea obsedat.
Copiii neurotipici sunt obsedați de lucruri tot timpul.
Fie că este vorba de Harry Potter, Shopkins, My Little Pony, Star Wars, Pokemon sau Legos, acestor copii li se permite să aibă aceste obsesii.
Dar copiilor autiști nu li se oferă aceeași libertate.
4. Dificultățile de comunicare
Bine, voi fi sinceră și voi spune că acest lucru nu a avut niciodată sens pentru mine.
Persoanele autiste sunt considerate, în general, ca având dificultăți semnificative de comunicare.
Și, în timp ce unele persoane autiste nu vorbesc sau au nevoie de o altă formă de comunicare, cum ar fi imagini vizuale sau un dispozitiv de comunicare alternativă, suntem și mulți autiști care vorbim și comunicăm în mod clar.
Cu toate acestea, suntem totuși văzuți ca având dificultăți de comunicare, deoarece avem tendința de a rata anumite subtilități non-vorbite, cum ar fi sarcasmul.
Acum, iată de ce acest lucru mă face confuză.
Autiștii sunt direcți și spun ce gândesc. Spunem ceea ce gândim sincer, suntem deschiși și credem că și neurotipicii spun ceea ce gândesc.
Pe de altă parte, neurotipicii nu comunică clar. Ei spun un lucru când vor, de fap, să spună altceva și se așteaptă ca oamenii să citească printre rânduri și să descifreze adevăratul sens al lucrurilor pe care încearcă să spună.
Și totuși, autiștii sunt cei care au probleme de comunicare???
5. Protejarea autonomiei proprii
Acest subiect îmi frânge inima.
Copiii și adulții neurotipici sunt liberi să își ceară și să își protejeze autonomia.
Dacă nu vor ca cineva să îi atingă sau dacă nu vor să își miște corpul într-un anumit fel, au voie să se apere singuri.
Pe de altă parte, copiii autiști sunt învățați de la o vârstă fragedă că trupul lor nu este al lor.
Părinții, profesorii și terapeuții mișcă în mod regulat corpul copiilor autiști sau îi obligă să facă lucruri, fie că vor sau nu.
Iar atunci când copilul autist protestează, se numește „comportament exploziv” sau meltdown și, de multe ori, adultul insistă și mai tare.
Neurotipicii sunt responsabili de propriul corp, în timp ce persoanelor autiste nu li se oferă aceeași autonomie.
Concluzie
Mi se pare ciudat cât de ușor oamenii văd comportamentele neurotipice ca fiind complet diferite de cele ale autiștilor, în societate, în general.
Bineînțeles că autiștii sunt cei care au dificultăți de comunicare. Bineînțeles că ei sunt cei care gândesc în alb și negru.
Dar poate, doar poate că neurotipicii și autiștii au mult mai multe în comun decât crede societatea. Iar singurul motiv pentru care comportamentul persoanelor neurotipice este văzut ca fiind normal este pentru că există mai mulți neurotipici decât autiști.
Așadar, data viitoare când vă gândiți că un comportament tipic autist este ciudat, inacceptabil sau patologic, amintiți-vă că neurotipicii fac și ei, probabil, o versiune a lor a aceluiași comportament.
Și, ca întotdeauna, nu uitați că comportamentele autiste sunt valide și că nu ne dorim decât să fim acceptați.