Autism, ADHD, alcool, mâncare, tigări, adicție și multă durere. Care este întrebarea?
Ca adult autist și ADHD, călătoria mea a fost marcată de o tapiserie complexă de experiențe senzoriale care s-au simțit adesea în contradicție cu lumea din jurul meu. Supraîncărcarea senzorială este un aspect omniprezent al existenței noastre, creând un baraj constant de stimuli care pot copleși și imobiliza pe oricine. Ani de zile, m-am străduit să dau sens acestor senzații, încercând să găsesc o modalitate de a exista confortabil într-o lume care mi se părea în permanență prea zgomotoasă, prea luminoasă și prea copleșitoare.
Experiențele senzoriale ale persoanelor autiste și ADHD nu se referă doar la cele cinci simțuri tradiționale; ele cuprind un spectru mai larg de intrări. De la textura hainelor până la zumzetul luminilor fluorescente, lumea este plină de declanșatori senzoriali care pot duce la anxietate, stres și un sentiment de a fi mereu la limită. Acest tip de potop senzorial ne face adesea să tânjim după momente de calm, momente în care să putem pur și simplu exista fără atacul constant al stimulilor externi.
De multe ori, lumea nu reușește să înțeleagă acest aspect al realității noastre. Narațiunea comună sugerează că ar trebui să ne adaptăm pur și simplu, că ar trebui să ne întărim și să învățăm să facem față. Cu toate acestea, acest sfat trece cu vederea diferențele fundamentale în procesarea noastră senzorială. Nu este o chestiune de voință sau de rezistență; este vorba despre o cablare neurologică care este în mod inerent diferită.
În primii mei ani, lipsa de înțelegere din partea celor din jurul meu a dus la un sentiment profund de izolare. Mi se spunea constant că reacționez exagerat, că trebuie să-mi controlez mai bine reacțiile. Această respingere a experiențelor mele senzoriale nu a făcut decât să sporească conflictul intern. Am început să mă îndoiesc de propriile mele percepții, întrebându-mă dacă disconfortul pe care îl simțeam era real sau doar un produs al imaginației mele.
Această îndoială internalizată a contribuit la o profundă lipsă de înțelegere de sine. Dacă lumea din jurul meu nu putea să-mi valideze experiențele, cum puteam să am încredere în propriile mele percepții? Această întrebare m-a bântuit, ducând la o confuzie profundă cu privire la propria mea identitate și la nevoile mele. M-am aflat în permanentă contradicție cu propria realitate senzorială, luptând pentru a găsi un echilibru între așteptările externe și experiențele mele interne.
Vidul de înțelegere de sine și consecințele sale
Lipsa înțelegerii de sine și a validării externe a creat un vid în viața mea. Acest vid a fost umplut cu ură de sine și un sentiment profund de inadecvare. Mă simțeam ca un străin în propria piele, incapabil să reconciliez experiențele mele senzoriale cu așteptările pe care mi le impunea societatea. Această disonanță a condus la o stare cronică de tulburare emoțională, în care fiecare zi era ca o luptă pentru menținerea unei aparențe de normalitate.
În această stare de tulburare, am apelat la substanțe și comportamente care îmi ofereau o evadare temporară din supraîncărcarea senzorială și emoțională constantă. Țigările au devenit un companion constant, un mijloc de a mă împământeni în mijlocul haosului. Actul de a fuma mi-a oferit o distragere senzorială, o modalitate de a mă concentra pe ceva tangibil atunci când lumea mi se părea prea copleșitoare. Timp de 17 ani, am fost prins în acest ciclu, fumând două-trei pachete pe zi doar pentru a face față.
Alcoolul și mâncatul excesiv au urmat un tipar similar. La 20 de ani, am flirtat periculos cu dependența de alcool. Efectul amorțitor al alcoolului a oferit un scurt răgaz de la supraîncărcarea senzorială, o modalitate de a estompa marginile realității mele. Cu toate acestea, mi-am dat seama rapid că această cale mă ducea într-un loc mai întunecat, unul în care îmi pierdeam tot controlul.
Pe de altă parte, mâncatul excesiv a devenit o evadare mai periculoasă. Mâncarea a oferit un confort, o modalitate de a îneca frica, durerea, furia, compleșirea, confuzia și stimulii copleșitori cu gratificarea imediată a gustului și texturii. La apogeul depresiei mele la 16 ani, consumam 20-30 de Kinder Bueno în 3-4 ore sau devoram 2-3 torturi de 2-3 persoane întregi într-o singură zi cu bani luați din poșeta mamei mele. Aceste episoade de excese alimentare erau urmate de perioade de abstinență alimentară extremă și apoi iar bulimie psihogenă extremă, creând un ciclu de autodistrugere care mă lăsa secătuit fizic și emoțional.
Acest tipar a continuat până la 34 de ani, când relația mea cu mâncarea devenise din ce în ce mai nesănătoasă. Lipsa de înțelegere și de sprijin din partea celor din jurul meu nu a făcut decât să agraveze problema. Mi se spunea în mod constant că trebuie să-mi controlez obiceiurile alimentare, că trebuie să-mi exercit mai multă voință. Eram mereu Ovidiu cel cu burta prea mare să i se vadă **** ori slăbit, albicios, cu cearcăne imense și sfatul era meureu să "am voință", ce voință să fie când a trăi era pentru mine o glumă la care asistam involunta, fără dorința mea de a fi viu. Viața era un efect secundar al lipsei mele de acțiune de a o curma. Acest sfat, deși bine intenționat, nu a reușit să abordeze cauza principală a comportamentului meu. Nu era vorba despre voință; era vorba despre găsirea unei modalități de a înțelege dincolo de orice, de a înțelege și apoi de a face față unei lumi care se simțea perpetuu copleșitoare și cu toate că inconștient era manifestarea unei dorințe mult îngropate de a fi viu și nu aveam nici cea mai mică idee de ce.
Povestea respusă. Impactul mediului familial asupra Alcoolismului în cazul Persoanelor Autiste
Pe lângă povestea mea am descoperit din relația cu clienții mei multe despre cadrul unei familii în care deja există o istorie de adicție, să spunem ca exemplu aici, alcoolism. Persoanele autiste pot fi afectate într-un mod profund și adesea subtil de dinamica emoțională și comportamentală din jurul lor. Pentru o persoană autistă, interacțiunile cu un părinte alcoolic — care poate fi, de asemenea, autist — și expunerea constantă la un mediu familial marcat de stres, neînțelegere și tensiuni cauzate de consumul de alcool pot intensifica propriile probleme cu autoreglarea. Această influență este cu atât mai puternică atunci când persoana autistă adultă trăiește cu teama constantă de a nu deveni "la fel ca părintele alcoolic".
Modelul Disfuncțional și Perpetuarea Dependenței
În multe cazuri, părinții care se confruntă cu alcoolismul nu au găsit modalități eficiente de autoreglare. Un părinte autist poate folosi alcoolul ca o formă inadecvată de a face față supraîncărcării senzoriale sau stresului emoțional. Acest comportament devine un model de reglare greșită pentru tânărul autist, care, la rândul său, se simte prins între presiunea de a nu deveni ca părintele alcoolic și incapacitatea de a găsi alte mecanisme eficiente de reglare emoțională. Din nefericire, acest cerc vicios poate duce tânărul autist să imite exact comportamentele pe care încearcă să le evite.
Când familia creează un climat de stres extrem — cu țipete, tensiuni și lipsa empatiei sau a sprijinului real — persoana autistă poate să se simtă izolată și copleșită. În loc să primească sprijin pentru a învăța strategii sănătoase de autoreglare, aceasta este constant expusă la exemplul negativ al părintelui alcoolic. Frica de a deveni asemenea părintelui duce adesea la un sentiment de neputință, crescând probabilitatea ca persoana autistă să caute alinare în aceleași comportamente autodistructive pe care le-a observat la părintele său.
Presiunea de a fi Diferit și Efectul Paradoxal
Această presiune de a fi diferit poate, paradoxal, să amplifice nevoia de a consuma alcool. Persoanele autiste, fiind adesea extrem de sensibile la presiunea socială și la așteptările din partea celorlalți, pot simți o tensiune imensă între dorința lor de a nu dezamăgi și sentimentul că nu pot scăpa de determinările familiei. Contactul constant cu părintele alcoolic, care poate exprima rușine față de propriul consum de alcool, prin metodate nonfucționale, deseori prin violență verbală, nu face decât să intensifice sentimentul de vinovăție și inadecvare al tânărului autist, făcând astfel dificilă evitarea repetării aceleași dinamici distructive.
În acest context, este esențial să recunoaștem că alcoolismul într-o familie cu mai multe generații de persoane autiste nu este doar o problemă individuală, ci și o problemă sistemică. Persoanele autiste, confruntate cu dificultăți semnificative în a gestiona stresul și supraîncărcarea senzorială, sunt mai vulnerabile la a replica aceste comportamente distructive atunci când nu li se oferă alternative sănătoase. De aceea, sprijinul terapeutic trebuie să fie centrat nu doar pe reducerea consumului de alcool, ci și pe crearea unor strategii eficiente de reglare emoțională și senzorială înafara sitemului familial și a influenței acestuia, într-un mediu de susținere și empatie, care să recunoască și să valideze aceste nevoi speciale departe de strategiile transgeneraționale.
Calea spre vindecare și autoînțelegere
Abia la mijlocul anilor treizeci am început să deslușesc complexitatea experiențelor mele și după diagnostic a celor senzoriale și a comportamentelor rezultate. Terapia a oferit un spațiu crucial pentru autoexplorare, permițându-mi să înțeleg legătura dintre realitatea mea senzorială și mecanismele mele de adaptare. Am început să văd că dependența mea de țigări, alcool și mâncare nu era un semn de slăbiciune, ci un răspuns la o lume care era prea copleșitoare pentru a putea fi navigată fără o formă de evadare.
Prin terapie, am învățat să-mi validez experiențele senzoriale și să am încredere în propriile mele percepții. Această înțelegere de sine a fost un pas crucial spre vindecare, permițându-mi să dezvolt mecanisme de adaptare mai sănătoase. Mindfulness și tehnicile de reglare senzorială au devenit instrumente vitale în gestionarea supraîncărcării mele senzoriale. Am învățat să creez medii prietenoase pentru senzori, să-mi susțin nevoile și să găsesc modalități de a mă împământeni fără a mă baza pe substanțe sau comportamente nesănătoase.
Această călătorie de autoînțelegere nu a fost ușoară și nici liniară. Au existat eșecuri și momente de disperare, dar fiecare pas înainte m-a adus mai aproape de un loc al acceptării și al compasiunii de sine. Am învățat să recunosc modelele de suprasarcină senzorială și să intervin înainte ca acestea să se transforme în comportamente distructive. Această autocunoaștere mi-a permis să rup ciclul dependenței și să găsesc modalități mai sănătoase de a face față lumii din jurul meu.
Astăzi, în calitate de consilier pentru dezvoltare socială și de activist pentru drepturile autiștilor, mă străduiesc să împărtășesc această călătorie cu alții. Vreau să creez o lume în care persoanele autiste și ADHD sunt înțelese și sprijinite, în care experiențele lor senzoriale sunt validate și în care li se oferă instrumentele necesare pentru a naviga într-o lume care pare adesea copleșitoare.
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem
Reflectând la propria mea călătorie și la experiențele mai largi ale persoanelor autiste și ADHD, apare o întrebare crucială: "Unde este durerea?" Această întrebare merge la miezul luptelor noastre, întrebându-ne nu de ce am apelat la comportamente de dependență, ci ce durere profundă, subiacentă ne determină să căutăm aceste evadări dăunătoare.
Înțelegerea rădăcinilor durerii
Pentru mulți dintre noi, durerea este multifațetată. Începe cu supraîncărcarea senzorială, o stare constantă de a fi copleșiți de lumea din jurul nostru. Luminile sunt prea puternice, zgomotele prea puternice, texturile prea dure. Sistemele noastre senzoriale, fin reglate și foarte sensibile, procesează intens fiecare detaliu, creând un mediu care pare ostil și imposibil de gestionat. Acest bombardament neîncetat ne lasă într-o stare perpetuă de anxietate și disconfort, căutând modalități de a diminua intensitatea.
Această durere senzorială este agravată de lipsa de înțelegere și validare din partea celor din jurul nostru. Atunci când experiențele noastre senzoriale sunt ignorate sau trivializate, se creează un sentiment profund de izolare. Începem să credem că disconfortul nostru este mai degrabă un defect personal decât un răspuns legitim la mediul înconjurător. Această îndoială internalizată ne știrbește stima de sine, lăsându-ne să ne simțim inadecvați și neînțeleși.
Impactul neînțelegerii
Lipsa înțelegerii de sine este o altă sursă semnificativă de durere. În calitate de persoane autiste și ADHD, experiențele noastre adesea nu se aliniază cu normele societății. Ne putem strădui să ne înțelegem propriile nevoi și reacții, simțindu-ne neconcordanți cu așteptările care ne sunt impuse. Această disonanță poate duce la o criză profundă de identitate, în care ne punem constant la îndoială propriile percepții și ne luptăm să ne găsim un loc într-o lume care se simte în mod inerent incompatibilă cu natura noastră.
Acest conflict intern este exacerbat de presiunile societății de a ne conforma. Ni se spune să ne întărim, să facem față mai bine, să ne integrăm. Aceste cerințe ignoră provocările unice cu care ne confruntăm, sporindu-ne povara. Diferența dintre ceea ce suntem și ceea ce se așteaptă de la noi să fim se adâncește, creând o prăpastie plină de îndoială de sine și disperare.
Recurgerea la comportamente adictive
În acest context, comportamentele adictive devin un mijloc de supraviețuire. Acestea nu sunt simple alegeri sau greșeli de judecată, ci încercări disperate de a găsi alinare la o durere copleșitoare. Țigările, alcoolul și mâncarea oferă evadări temporare din presiunea senzorială și emoțională constantă. Ele oferă momente de calm, de amorțeală, în care zgomotul lumii este atenuat, iar noi putem respira puțin mai ușor.
Aceste substanțe și comportamente sunt adesea singurele instrumente pe care le avem pentru a ne gestiona durerea. Ele oferă o aparență de control într-o viață care pare perpetuu scăpată de sub control. Ciclul dependenței nu înseamnă slăbiciune sau lipsă de voință; înseamnă găsirea unei modalități de a supraviețui într-o lume care pare ostilă și neacomodantă.
Un apel la empatie și înțelegere
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem, atunci, nu este "de ce ai devenit dependent?", ci "unde este durerea?" Această schimbare de perspectivă este crucială. Ea recunoaște că dependența este un simptom al unor probleme mai profunde, un răspuns la un mediu care este copleșitor și adesea intolerant. Întrebând unde este durerea, deschidem ușa către empatie și înțelegere. Începem să vedem dependența nu ca pe un eșec moral, ci ca pe un strigăt de ajutor, un semnal că ceva este profund greșit.
Această abordare empatică este esențială pentru crearea unui mediu de sprijin pentru persoanele autiste și ADHD. Aceasta implică validarea experiențelor noastre senzoriale, recunoașterea provocărilor unice cu care ne confruntăm și asigurarea adaptărilor de care avem nevoie pentru a prospera. Înseamnă să ne ascultăm poveștile, să ne înțelegem durerea și să ne oferim sprijin fără a ne judeca.
Construirea unei comunități favorabile
Crearea acestui mediu de susținere necesită un efort colectiv. Aceasta implică educarea celorlalți cu privire la realitățile senzoriale ale persoanelor autiste și ADHD, militarea pentru spații adaptate senzorial și promovarea înțelegerii de sine și a autocompătimirii. Aceasta înseamnă contestarea normelor societale care cer conformism și îmbrățișarea diversității experiențelor umane.
Întrebând "unde este durerea?", putem începe să abordăm cauzele profunde ale dependenței și să oferim un sprijin semnificativ. Această întrebare deschide ușa spre vindecare, permițându-ne să explorăm problemele subiacente și să găsim modalități mai sănătoase de a face față. Promovează un sentiment de comunitate, în care experiențele noastre sunt validate, iar nevoile noastre sunt satisfăcute.
În propria mea călătorie, această întrebare a fost transformatoare. Mi-a permis să înțeleg sursele profunde ale durerii mele și să găsesc modalități de a le aborda. A condus la o mai mare conștientizare de sine, la autocompătimire și, în cele din urmă, la o cale către vindecare. Prin împărtășirea acestei călătorii, sper să-i încurajez pe alții să-și pună aceeași întrebare și să caute sprijinul de care au nevoie.
În concluzie, întrebarea "unde este durerea?" este un instrument puternic pentru înțelegerea luptelor persoanelor autiste și ADHD. Ea mută accentul de la judecată la empatie, recunoscând dependența ca un răspuns la o durere profundă, care stă la bază. Punându-ne această întrebare, putem crea o lume mai solidară și mai înțelegătoare, în care toată lumea are posibilitatea de a prospera.