Autism și Autenticitate: O Călătorie de la Fragmentare la ce fi mâine...

Eu... cine sunt EU? Sunt interfața aceasta ce o prezint, sunt gândurile mele, sunt scrierile mele, sunt imaginea din retina celor ce mă văd. Sunt eu EU sau sunt EU departe de EU, ori mai aproape de EU? Azi mai aproape ca ieri, dar mai departe ca mâine. Toată viața mea, am trăit cu senzația că sunt într-o continuă bătălie internă. Fragmentarea psihicului meu a fost o realitate constantă, un răspuns la o lume care nu a înțeles niciodată nevoile mele autentice. Fiind un bărbat autist, am fost adesea forțat să mă adaptez la norme care nu rezonau cu esența mea interioară. În acest proces, am sacrificat iubirea, fericirea și orice altă formă de satisfacție personală, doar pentru a menține o aparență de stabilitate psihică.

Am învățat să trăiesc cu acest sacrificiu constant, să-l consider un fel de taxă obligatorie pentru supraviețuire. Îmi amintesc momentele în care iubirea părea să se apropie de mine, doar pentru a fi înăbușită de necesitatea de a păstra ordinea interioară. Am refuzat fericirea de nenumărate ori, pentru că părea un lux pe care nu mi-l puteam permite. Fiecare bucurie potențială venea cu riscul de a destabiliza acea fragilă balanță pe care am construit-o cu atâta dificultate.

Fragmentarea psihicului meu nu a fost doar o metaforă, ci o experiență viscerală. Îmi simțeam mintea divizată în părți disparate, fiecare trăgând în direcții diferite, fiecare reacționând la stimuli într-un mod unic și imprevizibil. În acest haos, am găsit o anumită formă de control prin sacrificiu. Fiecare renunțare a fost o victorie în fața haosului, o modalitate de a păstra o iluzie de coerență.

Cu toate acestea, pe măsură ce am început să lucrez cu mine însumi, ceva s-a schimbat. Am descoperit motivația intrinsecă, acea dorință autentică de a trăi și de a iubi pentru mine însumi, nu pentru a satisface așteptările externe. Această trezire a fost profundă și revelatoare, dar și extrem de dezorientantă.

Pentru prima dată, nu mai trebuia să sacrific nimic pentru a menține stabilitatea. Nu mai era nevoie să renunț la iubire sau fericire pentru a supraviețui. În loc de a trăi în frică și renunțare, am început să fiu ghidat de dorință și visare. Această schimbare a adus o nouă formă de stabilitate, una care nu se baza pe sacrificiu, ci pe acceptarea de sine și iubirea de sine.

Însă, această nouă stabilitate a venit cu propriile provocări. Sentimentul de goliciune pe care îl resimt acum este rezultatul unei vieți trăite în funcție de necesități și nu de dorințe. Acum, când nu mai trebuie să sacrific nimic pentru a mă simți întreg, mă simt dezorientat. Cum aleg ce vreau cu adevărat, fără a rupe din mine? Cum pot să mă conectez cu dorințele mele autentice fără să mă fragmentez din nou?

Este un paradox profund. Am petrecut atât de mult timp învățând să renunț la ceea ce îmi doream pentru a menține o formă de ordine interioară, încât acum, când nu mai este nevoie de acest sacrificiu, mă simt pierdut. Am învățat să navighez prin viață bazându-mă pe sacrificiu ca pe un compas, iar acum, fără acest compas, mă simt fără direcție.

În acest nou peisaj al psihicului meu, unde fragmentele care odată se luptau acum se îndreaptă într-o direcție comună, îmi simt eul autentic începând să iasă la suprafață. Este un sentiment înfricoșător și eliberator în același timp. Îmi pun întrebarea: ce lume va găsi acest eu autentic? Ce fel de viață îmi voi crea acum că am libertatea de a alege fără constrângerea sacrificiului?

Este o întrebare la care încă nu am un răspuns clar. Am petrecut atât de mult timp în umbra fragmentării și a sacrificiului, încât lumina libertății și a dorinței autentice mă orbește. Îmi dau seama că procesul de integrare a acestor fragmente nu este unul rapid sau ușor. Necesită timp, răbdare și multă compasiune de sine.

Am început să explorez aceste noi dorințe cu precauție, temându-mă să nu cad din nou în vechile modele de fragmentare. Învăț să-mi ascult inima, să acord atenție acelor impulsuri subtile care îmi indică direcția autentică. Este un proces de descoperire și redescoperire, un dans delicat între ceea ce a fost și ceea ce poate fi.

Mă întreb adesea dacă această integrare a fragmentelor va fi completă vreodată sau dacă voi trăi mereu cu această tensiune între dorință și frică. Însă, chiar și cu aceste incertitudini, mă simt mai aproape de mine însumi decât oricând. Încep să văd sacrificiul nu ca pe o necesitate, ci ca pe o alegere pe care o pot face sau nu. Această perspectivă îmi oferă o libertate pe care nu am cunoscut-o niciodată.

În cele din urmă, cred că această călătorie este despre găsirea echilibrului între a fi și a deveni. Este despre a învăța să trăiesc în armonie cu fragmentele mele, fără a le permite să mă controleze. Este despre a îmbrățișa îmbrățișarea dorințelor mele autentice și a le permite să-mi ghideze pașii, fără a mă teme că voi pierde stabilitatea.

Îmi dau seama că aceasta este o călătorie continuă, una care nu are o destinație finală clară. Fiecare zi este o oportunitate de a învăța ceva nou despre mine, de a mă conecta mai profund cu ceea ce cineva ar putea numi dorințe vii și de a trăi în conformitate cu ele. În acest proces, voi învăța să-mi accept trecutul, să îmi onorez fragmentele și să îmi construiesc un viitor bazat pe o formă de eu viu și o formă a mea de iubire de sine.

Întreb și mă întreb... eul meu autentic începe să iasă la suprafață... oare ce lume va găsi? Azi sunt mai aproape de a afla ca ieri... Mâine?