Autismul și Capcana mascării: Singurătatea și rezultatul predării doar a abilităților sociale neurotipice pentru persoanele autiste

În societatea noastră, există o credință predominantă că predarea abilităților sociale persoanelor autiste le va permite să se integreze fără probleme în lumea majoritar neurotipică (non-autistă). Aceste abilități sociale sunt adesea adaptate pentru a se potrivi modurilor de comunicare și interacțiune neurotipice. Deși bine intenționată, această abordare poate avea consecințe devastatoare pentru persoanele autiste, ducând la un sentiment profund de izolare și singurătate.

O lipsă de conexiune pierdută în mascare

Îmi amintesc că, poate acum doi ani, am participat la o reuniune unde am întâlnit un tânăr care, la prima vedere, părea absolut fascinant, dar care își masca trăsăturile neurodivergente. Fiind o persoană autistă, am un talent de a recunoaște neurofrații mei, chiar și atunci când încearcă să se integreze. El a inițiat conversația noastră cu un subiect convențional—vorbind despre faptul că e vineri. De obicei, îmi place să mă conectez cu colegii neurodivergenți, descoperind straturile de scenarii sociale pentru a dezvălui pasiunile și interesele noastre profunde comune. Dar în acea zi, eram obosit și iritat, și nu am avut energie să mă angajez în discuțiile superficiale pe care el fusese învățat să le folosească.

Acest tânăr urma un scenariu neurotipic, unul conceput pentru a-l face mai acceptabil pentru neurotipici. Cu toate acestea, acest scenariu era și o barieră, împiedicându-l să-și exprime adevărata sa personalitate. Am realizat că probabil pierdeam ocazia de a cunoaște o persoană incredibilă, cu perspective și experiențe unice. Abilitățile sociale pe care le fusese învățat erau destinate să-l ajute să se conecteze, dar în schimb, îl împiedicau să formeze conexiuni autentice cu cei care ar fi putut să-l înțeleagă și să-l aprecieze cu adevărat. Eu eram prea obosit să pot tolera goliciunea abordării și să dau la o parte toate aceste straturi așa că acea conexiune nu s-a mai întâmplat, s-a pierdut între straturile măștii.

Dilema mascării

Masca se referă la practica de a suprima comportamentele naturale autiste și de a adopta comportamente neurotipice pentru a se integra. Pentru mulți oameni autiști, acest lucru începe devreme în viață, adesea sub îndrumarea îngrijitorilor și educatorilor bine intenționați. Sunt învățați să stabilească contact vizual, să se angajeze în discuții superficiale și să evite comportamentele autostimulatoare (stimming), printre altele. Deși aceste comportamente îi pot ajuta să navigheze în anumite situații sociale, ele vin cu un cost semnificativ.

Masca este epuizantă. Necesită un efort mental constant pentru a monitoriza acțiunile proprii, pentru a suprima răspunsurile naturale și pentru a se comporta într-un mod care nu vine natural. În timp, acest lucru duce la epuizare, anxietate și pierderea identității de sine. Persoana din spatele măștii devine din ce în ce mai detașată de adevărata sa personalitate, ducând la un sentiment de singurătate interioară chiar și atunci când este înconjurată de alții.

Fragilitatea relațiilor mascate

Când persoanele autiste formează relații în timp ce poartă o mască, aceste relații sunt inerent fragile. Prietenii pe care îi fac se conectează cu masca, nu cu persoana din spatele ei. În cele din urmă, masca cade—fie din cauza epuizării pure de a o menține, fie din dorința de a fi autentic. Când acest lucru se întâmplă, reacțiile prietenilor neurotipici pot fi descurajante.

În cel mai bun caz, acești prieteni s-ar putea simți ciudat și nesiguri cum să răspundă la schimbarea bruscă. În cel mai rău caz, ar putea reacționa negativ, criticând comportamentele adevărate ale persoanei autiste și presând-o să revină la persoana mascată inițială. Aceasta creează un paradox dureros: chiar și în prezența prietenilor, persoana autistă se simte izolată deoarece adevărata sa personalitate nu este acceptată sau înțeleasă.

Limbajul nespus al conexiunii autiste

Persoanele autiste au propriile lor moduri de a se conecta și de a comunica, adesea învârtindu-se în jurul intereselor comune și al conversațiilor profunde și semnificative. Noi putem să vorbim pe larg despre interesele noastre speciale, să ne angajăm în joacă paralelă sau să folosim limbajul corpului neconvențional. Aceste forme de interacțiune sunt adesea mai împlinitoare și autentice pentru noi decât discuțiile superficiale valorizate de neurotipici.

Cu toate acestea, când persoanele autiste sunt învățate doar abilități sociale neurotipice, li se spune efectiv să-și abandoneze limba maternă. Acest lucru îi înstrăinează de alți oameni autiști care ar putea împărtăși interesele și stilurile lor de comunicare. Rezultatul este o izolare dublă: de lumea neurotipică, unde adevărata lor personalitate nu este acceptată, și de lumea autistă, unde abilitatea lor de a se conecta natural este sufocată.

Costul predării abilităților sociale exclusiv neurotipice

Intenția din spatele predării abilităților sociale neurotipice persoanelor autiste este adesea de a-i ajuta să reușească într-o societate predominant neurotipică. Cu toate acestea, această abordare trece cu vederea importanța autoacceptării și a conexiunii autentice. Iată câteva dintre costurile cheie asociate cu această practică:

• Pierderea identității de sine: Masca constantă duce la o deconectare de adevărata personalitate. Persoanele autiste pot avea dificultăți în a înțelege cine sunt în afara persoanei mascate.
• Epuizare cronică și burnout: Efortul mental necesar pentru a menține o mască este imens. În timp, acest lucru poate duce la epuizare severă, afectând sănătatea mentală și fizică.
• Relații fragile: Relațiile formate în timp ce poartă o mască sunt adesea instabile, deoarece se bazează pe o reprezentare falsă a persoanei autiste.
• Izolare dublă: Prioritizând abilitățile sociale neurotipice, persoanele autiste sunt izolate atât de comunitățile neurotipice, cât și de cele neurodivergente.
• Anxietate și depresie crescută: Presiunea constantă de a se conforma poate duce la anxietate și depresie crescute, agravând și mai mult sentimentele de singurătate.

Poliglotismul social: un concept necesar

În încercarea de a înțelege mai bine diversitatea neurocognitivă, este esențial să recunoaștem frumusețea și utilitatea fiecărei "limbi" sociale pe care o folosim. În loc să încurajăm persoanele autiste să renunțe la limbajul lor matern și să adopte exclusiv limbajul neurotipic, ar trebui să promovăm poliglotismul social. Asta înseamnă să știm când și cu cine să folosim limbajul nostru matern și când și cu cine să adoptăm limbajul neurotipic. De asemenea, este esențial ca și neurotipicii să devină poligloți sociali, capabili să "rupă" câteva cuvinte în limbajul ADHD-ist sau autist, sau de ce nu, în ambele.

Poliglotismul social este abilitatea de a naviga între diferite stiluri de comunicare în funcție de context și de persoanele implicate. Această abilitate este crucială pentru crearea unui mediu incluziv și respectuos, în care toți indivizii, indiferent de neurotipul lor, se simt înțeleși și apreciați.

Recunoașterea și utilizarea limbajului matern

Pentru persoanele autiste, limbajul matern implică adesea moduri unice de comunicare care pot include "info-dumping" despre interesele speciale, utilizarea limbajului non-verbal, sau joacă paralelă. Aceste moduri de interacțiune sunt naturale și confortabile, permițând o conexiune autentică și profundă. Este important ca persoanele autiste să-și cunoască și să-și înțeleagă limbajul matern înainte de a învăța alte stiluri de comunicare.

Învățarea limbajului neurotipic

De asemenea, este benefic pentru persoanele autiste să învețe și să utilizeze limbajul neurotipic atunci când este necesar. Aceasta nu înseamnă să-și abandoneze limbajul matern, ci să adauge o nouă abilitate în repertoriul lor. Cunoașterea limbajului neurotipic poate ajuta în navigarea contextelor sociale dominante și în facilitarea comunicării cu persoane neurotipice.

Educația socială bidirecțională

La fel cum este important ca persoanele autiste să devină poliglote sociale, este la fel de esențial ca și persoanele neurotipice să învețe elemente de bază din limbajele autiste și ADHD-iste. Această educație socială bidirecțională ar promova înțelegerea reciprocă și ar facilita interacțiuni mai autentice și mai respectuoase.

Frumusețea și utilitatea fiecărui limbaj

Fiecare stil de comunicare, fie că este neurotipic, autist sau ADHD-ist, are propria sa frumusețe și utilitate. Limbajul neurotipic poate fi util în contexte sociale formale și în interacțiuni cu persoane care nu sunt familiare cu neurodiversitatea. Limbajul autist și ADHD-ist, pe de altă parte, oferă moduri de comunicare care pot fi mai naturale și mai confortabile pentru persoanele neurodivergente, permițându-le să se exprime autentic.

Strategii de poliglotism social

Pentru a deveni poligloți sociali eficienți, atât persoanele autiste, cât și cele neurotipice, pot beneficia de următoarele strategii:

• Conștientizarea de sine: Înțelegeți-vă propriile stiluri de comunicare și când vă simțiți cel mai confortabil utilizându-le.
• Educația reciprocă: Încurajați schimbul de cunoștințe între neurotipici și neurodivergenți, pentru a învăța unii de la alții și a crea un mediu de înțelegere reciprocă.
• Adaptabilitatea: Fiți dispuși să schimbați stilurile de comunicare în funcție de context și de persoanele implicate.
• Respectul reciproc: Recunoașteți și respectați valoarea fiecărui stil de comunicare, fără a impune un limbaj asupra altuia.

O abordare mai bună: îmbrățișarea neurodiversității

Pentru a promova o adevărată incluziune și conexiune, este crucial să adoptăm o abordare care să afirme neurodiversitatea. Aceasta implică recunoașterea și valorizarea modurilor unice în care persoanele autiste comunică și se conectează. În loc să le forțăm să se conformeze normelor neurotipice, ar trebui să-i încurajăm să-și îmbrățișeze personalitățile autentice și să construiască relații bazate pe înțelegere și respect reciproc.

Predarea abilităților sociale autentice

Predarea abilităților sociale autentice ar trebui să se concentreze pe ajutarea persoanelor autiste să-și înțeleagă propriile nevoi, stiluri de comunicare și limite. Aceasta include:

• Conștientizare de sine: Încurajarea persoanelor autiste să exploreze și să înțeleagă propriile preferințe, declanșatori și puncte forte.
• Limite și consimțământ: Predarea importanței stabilirii și respectării limitelor în interacțiunile sociale.
• Comunicare eficientă: Ajutarea persoanelor autiste să găsească modalități de a se exprima care să fie naturale și confortabile, fie prin mijloace verbale sau non-verbale.
• Construirea comunității autiste: Facilitarea conexiunilor cu alte persoane autiste pentru a promova un sentiment de apartenență și suport mutual.

O reflecție personală

Reflectând asupra propriilor mele experiențe, îmi amintesc că momentele în care m-am simțit cel mai izolat nu au fost când eram singur, ci când eram înconjurat de oameni care nu puteau vedea dincolo de masca mea. Pe de altă parte, cele mai împlinitoare conexiuni pe care le-am făcut au fost cu cei care înțeleg și apreciază trăsăturile mele autiste. Aceste relații se bazează pe onestitate și respect reciproc, mai degrabă decât pe conformitate.

Un apel către persoanele neurotipice iubite

Pentru persoanele neurotipice iubite ale persoanelor autiste: atunci când învățați abilități sociale, luați în considerare impactul pe termen lung asupra sentimentului de sine al persoanei autiste și capacitatea lor de a forma conexiuni autentice. Încurajați-i să-și îmbrățișeze personalitățile autentice și să se conecteze cu alții care îi valorizează pentru cine sunt cu adevărat. Procedând astfel, îi veți ajuta să construiască o viață plină de relații semnificative și un adevărat sentiment de apartenență.

Într-o lume care adesea cere conformitate, să susținem autenticitatea și să celebrăm bogăția diversității experienței umane. Înțelegând și valorificând modurile de a fi neurodivergente, putem crea o societate mai incluzivă și conectată pentru toți.

Poliglotismul social pentru o societate incluzivă

Pentru a crea o societate cu adevărat incluzivă, trebuie să promovăm poliglotismul social. Aceasta înseamnă să recunoaștem și să valorizăm modurile unice de comunicare ale fiecărui neurotip și să învățăm să navigăm între aceste stiluri în funcție de context. În loc să cerem persoanelor autiste să abandoneze limbajul lor matern, ar trebui să le încurajăm să devină poliglote sociale, capabile să comunice atât în limbajul lor matern, cât și în cel neurotipic.

Prin învățarea și utilizarea acestor diferite limbaje sociale, putem crea un mediu în care toți indivizii se simt înțeleși și apreciați. Poliglotismul social ne permite să construim punți de comunicare autentice și respectuoase, promovând astfel o societate mai incluzivă și mai conectată pentru toți.