Autismul și Comunicarea. Urzeala Tonurilor și Manipularea fără responsabilitate

Așadar, permiteți-mi să vă spun o poveste.

Detest vorbirea indirectă. Știți ce urăsc cel mai mult la ea? Negarea plauzibilă. Și de multe ori, neurotipicii folosesc asta pentru a-i hărțui pe neurodivergenți. Vor spune lucruri de genul: „De ce porți hainele așa?”

Și apoi, când îmi dau seama de mesajul subînțeles—că de fapt nu sunt curioși—neagă totul. Te enervezi din cauza asta, să zicem că ești un copil mic, și îi spui învățătorului. Sau HR-ului, dacă ești adult.

Explici că cineva a spus ceva jignitor despre hainele tale, și știi ce vor spune de fiecare dată? „Oh, nu am spus așa ceva. Doar întrebam despre stilul lor de haine.” În special când ești tânăr și mai puțin experimentat în „chestiunea socializării,” începi să te gândești: „Huh, poate că au dreptate. Poate am înțeles eu greșit. Învățătorul pare să îi creadă, părinții mei îi cred, de ce nu i-aș crede și eu? Poate instinctele mele sunt defecte, poate am niște instincte defectuoase. Poate că sunt prea sensibil. Poate doar întrebau despre hainele mele dintr-o curiozitate binevoitoare, ar trebui să încerc mai mult și să fiu mai bun la a face ceea ce vor ei. Și poate doar am înțeles eu greșit.”

Pentru că, potrivit tuturor, nu sunt prea bun la interpretarea tonului. Cel puțin, asta continuă să-mi spună. Negarea plauzibilă. „Oh, nu am spus asta. Oh, nu am spus aia.” E acel tip de situație unde doar folosești tonul și nu conținutul, având mereu negare plauzibilă și nicio responsabilitate reală asupra propriilor cuvinte.

Este urzeala tonurilor—Urzeala Tonurilor. Când lași pe cineva să interpreteze tonul și apoi îl manipulezi când a înțeles corect, ți se spune mereu: „Oh, poate că interpretezi greșit tonul.”

Și o viață întreagă de învățători, părinți și colegi care mă manipulau m-a învățat că nu ar trebui să am încredere în instinctele mele. Negarea plauzibilă permite ca hărțuirea să continue neadresată. De aceea îmi pasă atât de mult. Spune doar ce vrei să spui. Nu este atât de greu.

Puterea cuvintelor

Crescând, cuvintele erau sanctuarul și câmpul meu de bătălie. Le prețuiam claritatea, capacitatea lor de a transmite sensul exact. Găseam alinare în precizia limbajului, dar lumea părea să opereze pe o lungime de undă diferită. Nespusul, subînțelesul, sugeratul—acestea erau domeniile în care mă împiedicam.

Mi se spunea adesea: „Ești prea literal,” ca și cum ar fi fost un defect. Dar pentru mine, literalul era sigur. Literalul era clar. Într-o lume care se hrănește cu nuanțe și subtext, mă chinuiam să navighez în apele tulburi ale comunicării indirecte. Îmi amintesc nenumărate situații în care o întrebare simplă ascundea un sens mai profund, adesea dureros. „De ce stai mereu singur?” nu era o întrebare despre preferințele mele de așezare; era o critică a statutului meu social.

Încrederea în instincte

Ca și copil, aveam încredere în adulți să mă ajute să înțeleg lumea. Învățători, părinți, figuri de autoritate—ar fi trebuit să mă ghideze. Când un comentariu al unui coleg mă rănea, căutam claritate. Dar, de cele mai multe ori, răspunsul era dismisiv. „Reacționezi exagerat,” spuneau ei. „Nu au vrut să spună așa.”

Aceste reasigurări îmi subminau încrederea. Dacă toți din jurul meu spuneau că greșesc, atunci poate chiar greșeam. Poate că instinctele mele erau greșite. Am început să mă îndoiesc de mine, de percepțiile mele, de interpretările mele asupra lumii. Manipularea era subtilă, dar neîncetată. M-a învățat că înțelegerea mea a tonului și intenției era defectuoasă.

Ciclu' de manipulare

Manipularea, în esența ei, este o tactică psihologică. Este folosită pentru a face pe cineva să-și pună la îndoială realitatea. Pentru mine, s-a manifestat în întrebarea constantă a interacțiunilor mele sociale. De fiecare dată când un comentariu mă rănea, mi se spunea că greșesc. De fiecare dată când căutam sprijin, mi se spunea că sunt prea sensibil.

Acest ciclu era devastator. Îmi eroda stima de sine, lăsându-mă nesigur de propriile percepții. Am început să mă îndoiesc de fiecare interacțiune, de fiecare cuvânt. Interpretam prea mult lucrurile? Reacționam exagerat? Îndoiala de sine era paralizantă.

Punctul de rupere

Punctul de rupere s-a produs după diagnosticarea mea cu autism, cu cineva pe care credeam că îl consider un prieten apropiat. Ei s-au bazat întotdeauna pe mine, descărcându-și stresul și așteptând ca eu să absorb totul fără să protestez. Credeam că era un semn al prieteniei noastre, dar, în realitate, ei mă foloseau ca un recipient emoțional.

Fusesem diagnosticat cu autism nu cu mult înainte de acest incident, și fusese o perioadă de mare introspecție și învățare despre mine însumi. Înțelegerea nevoilor și limitelor mele a devenit crucială, și am realizat că permisesem oamenilor, inclusiv acestui prieten, să profite de răbdarea și empatia mea.

Într-o seară, după o zi deosebit de obositoare, acest prieten m-a sunat, începând o lungă tiradă despre problemele lor. Am ascultat, ca de obicei, dar simțeam cum răbdarea mea se subția. Capul îmi pulsa, și abia puteam să țin pasul cu plângerile lor rapide.

În cele din urmă, am adunat curajul să stabilesc o limită. „Îmi pare foarte rău, dar nu mai pot asculta. Mă simt copleșit.”

Răspunsul lor a fost imediat și tăios. „Oh, deci acum ai limite? Credeam că ești prietenul meu.” Sunau aproape increduli, ca și cum faptul că aveam limite era o trădare personală. „Chiar o să mă abandonezi acum, când am nevoie de tine cel mai mult?”

Cuvintele lor m-au lovit ca o lovitură fizică. Ani de zile fusesem condiționat să cred că stabilirea limitelor era greșită, că rolul meu era să fiu ascultătorul răbdător. Reacția prietenului meu a validat fiecare teamă pe care o aveam despre afirmarea nevoilor mele. Am simțit o greutate zdrobitoare de vinovăție și îndoială, mintea mea plină de întrebări. Eram un prieten rău? Îi abandonam cu adevărat? Sau doar în sfârșit îmi apăram drepturile?

În acel moment, povara de a nu avea încredere în instinctele mele a devenit insuportabilă. Anii de îndoială de sine, întrebarea constantă a percepțiilor mele, toate s-au prăbușit. Am realizat că sacrificasem bunăstarea mea mentală pentru a-i acomoda pe alții, și trebuia să se termine. Răspunsul prietenului meu a fost catalizatorul care m-a împins peste limită, făcându-mă să văd că bunăstarea mea conta la fel de mult ca a oricui altcuiva.

Acest punct de rupere a fost dureros, dar și eliberator. A marcat începutul unui nou capitol în care am început să am încredere în mine și în nevoile mele. Știam că nu va fi ușor, dar era necesar pentru creșterea mea și respectul de sine. Era timpul să mă eliberez din ciclul de îndoială și să-mi revendic încrederea.

De atunci înainte, am promis să am încredere în instinctele mele. Am decis să lupt împotriva naturii insidioase a vorbirii indirecte. Am început să pledez pentru o comunicare clară și directă. La locul de muncă, am încurajat echipa mea să spună ce gândesc și să însemne ceea ce spun. Am creat un mediu în care înțepăturile indirecte și criticile voalate nu erau tolerate.

Importanța comunicării directe

Comunicarea directă nu este doar despre claritate; este despre respect. Este despre a valoriza suficient persoana cealaltă pentru a fi sincer cu ea. Când vorbim direct, eliminăm ambiguitatea care permite manipularea și gaslighting-ul. Creăm un spațiu unde toată lumea poate avea încredere în instinctele lor, în percepțiile și în sentimentele lor.

Călătoria mea este în curs. Încă întâlnesc situații în care vorbirea indirectă încearcă să-mi submineze încrederea. Dar acum, sunt înarmat cu conștientizarea și instrumentele pentru a o combate. Pledez pentru mine și pentru alții, asigurându-mă că vocile noastre sunt auzite și sentimentele noastre sunt validate.

Dacă ai simțit vreodată înțepătura vorbirii indirecte, să știi că nu ești singur. Ai încredere în instinctele tale. Pledează pentru comunicare directă. Denunță manipularea și negarea plauzibilă. Nu este ușor, dar este necesar. Ne datorăm nouă înșine și unii altora să creăm o lume în care cuvintele sunt folosite pentru a ridica, nu pentru a submina.

În această Urzeală a Tonurilor, putem alege să schimbăm regulile. Putem alege să fim clari, să fim direcți și să fim amabili. Făcând acest lucru, demontăm puterea vorbirii indirecte și creăm o lume mai incluzivă și mai înțelegătoare.