Autiștii și Epoca Multitasking-ului. Impactul său asupra persoanelor autiste

Nu trăim noi în cea mai bună perioadă din istorie? Uită-te în jurul tău! Societatea modernă ne oferă posibilități nelimitate. Spre deosebire de bunicii și părinții noștri, care erau sfătuiți doar să se roage la Dumnezeu, să aibă copii, să lucreze în fabrică și să tacă, noi, copiii modernității și neoliberalismului, putem deveni orice dorim! Putem deveni directori ai propriilor startup-uri, antreprenori, inovatori, vedete YouTube, modele pe Instagram, orice îți dorești! Trebuie doar să muncești din greu și să trăiești cu pâine și fasole timp de cinci ani și vei ajunge acolo! Și, da, desigur, asta se aplică tuturor, absolut tuturor, indiferent de dizabilitate sau abilitate! Așadar, ridică-ți fundul leneș, începe să muncești, ascultă-l pe Gary Vee și vei fi printre cei bogați și de succes în cel mai scurt timp. Pentru că, hei, nu vrei să fii un ratat, nu-i așa? Nu, desigur că nu! Așa că, ce mai aștepți? Pune-ți mentalitatea de succes și începe să cucerești lumea!

În epoca multitasking-ului și a productivității constante, persoanele autiste se confruntă cu provocări semnificative. Societatea modernă valorizează capacitatea de a jongla cu numeroase sarcini simultan, însă persoanele autiste, care sunt predispuse la concentrare profundă și specializare, resimt aceste așteptări ca fiind copleșitoare. Nevoia constantă de a performa și de a se adapta la un ritm rapid duce la epuizare mentală și burnout. În acest articol, explorăm impactul profund al societății bazate pe realizări asupra persoanelor autiste și subliniem importanța creării unor medii care să ne sprijine nevoile și să ne permită să prosperăm.

Sub această suprafață strălucitoare a oportunităților nelimitate, există, din păcate, o latură mai întunecată. Filosoful german de origine sud-coreeană Byung-Chul Han este îngrijorat că societatea noastră duce umanitatea din ce în ce mai mult către epuizare colectivă și multe alte probleme, precum narcisismul și hiperatenția. Cartea sa, "The Burnout Society," explică efectele societății centrate pe realizări de astăzi și de ce oamenii sunt mai epuizați și deconectați ca niciodată. Acest articol explorează avertismentul lui Byung-Chul Han către lume: "The Burnout Society."

Byung-Chul Han a observat o schimbare semnificativă în ceea ce ne motivează, în special în contexte legate de muncă, auto-optimizare continuă și interacțiuni sociale. În trecut, controlul extern, cum ar fi pedeapsa și regulile stricte, dicta comportamentul oamenilor. Dar vremurile s-au schimbat. În loc de forțe externe care ne impun acțiunile și obiectivele, acum suntem motivați intern. Nu mai este vorba despre obediență față de o autoritate în timp ce servim binele comun; este vorba despre preluarea conducerii asupra propriilor noastre vieți pentru a realiza, a ne auto-optimaliza și a excela.

Cartea lui Han examinează temeinic trecerea noastră de la o societate bazată pe disciplină la o societate centrată pe realizări. El menționează lumea descrisă de filosoful Michel Foucault: un loc al spitalelor, facilităților psihiatrice, închisorilor, barăcilor și fabricilor, pe care le-am înlocuit cu centre de fitness, clădiri de birouri, aeroporturi, bănci și centre comerciale. La prima vedere, o societate destul de sumbră, autoritară, bazată pe pedeapsă și obediență, caracterizată de reguli și restricții, s-a transformat într-o societate liberă și strălucitoare, caracterizată de libertate și oportunitate. Ne aflăm în epoca „potențialului nelimitat”, așa cum îl numește Han. Aici putem deveni cele mai bune versiuni ale noastre. Nu este minunat să avem toată această libertate, toate aceste resurse și oportunități, toate aceste direcții în care ne putem îndrepta viețile? Adică, luați-i pe sărmanii noștri strămoși din epoca industrială, de exemplu; ei puteau doar visa să aibă oportunitatea de a urca pe scara corporativă, să poată alege între douăsprezece tipuri de pastă de dinți SpongeBob și să călătorească prin lume, vizitând capcane turistice după capcane turistice, adunând selfie-uri pe Instagram cu o vagă asemănare cu Taj Mahalul în fundal pentru a ține pasul cu vecinii pe rețelele sociale.

Partea cu efecte negative ascunse a societății centrate pe realizări este că, ca membri ai acesteia, credem că suntem liberi, dar, așa cum clarifică Han, nu suntem. Societatea de realizări are, de asemenea, propriile constrângeri, dar acestea sunt atât de ascunse și paradoxale încât majoritatea oamenilor nici măcar nu le realizează. Adevărata Matrice este societatea de astăzi, o iluzie celebrată de libertate și oportunitate nelimitată, care, în realitate, este una dintre cele mai ingenioase închisori create vreodată. Și ‘libertatea’ pentru care luptăm (și pentru care unii sunt chiar dispuși să moară) este iluzorie. Nu suntem liberi.

Una dintre diferențele fundamentale dintre societățile bazate pe disciplină și cele centrate pe realizări este ceea ce Han a numit „negativitatea lui Ar Trebui” versus „pozitivitatea lui Pot”. În cazul lui ‘Ar Trebui’, există o forță externă care ne spune ce să facem, impunându-ne restricții, reguli. Putem vedea tirania lui ‘Ar Trebui’ ca pe un stăpân de sclavi metaforic (sau literal) care își biciuiește servitorii pentru a-i face să se supună, forțându-i să muncească. Luați, de exemplu, un tip pe nume Kim Jong-Un, care, la fel ca predecesorii săi, pune oamenii în lagăre de muncă forțată, ceea ce, la rândul său, alimentează economia țării. Abordarea stăpânului de sclavi funcționează până la un punct. Atâta timp cât continui să forțezi oamenii, să-i pedepsești și să-i ameninți, ei vor face (majoritatea cel puțin) ceea ce li se spune. Totuși, această metodă vine și cu multe obstacole: în primul rând, necesită mult personal și efort pentru a forța o parte semnificativă a populației să muncească și să mențină ordinea. Și ce zici de drepturile omului? În general, oamenii nu le place să fie forțați și oprimați, cu atât mai puțin torturați. Așadar, există întotdeauna riscul de revolte și alte forme de tulburări sociale. Pe scurt, tirania lui ‘Ar Trebui’ este destul de problematică.

Han a observat că abordarea lui ‘Pot’ este mai eficientă. Pozitivitatea lui Pot este mult mai eficientă decât negativitatea lui Ar Trebui. Prin urmare, inconștientul social trece de la Ar Trebui la Pot. Subiectul realizării este mai rapid și mai productiv decât subiectul obedienței. O diferență esențială între ‘Ar Trebui’ și ‘Pot’ este că acesta din urmă implică un motivator intern. Han descrie acest lucru ca „transportarea unui lagăr de muncă în interior”. Am devenit propriii noștri stăpâni. În loc să fim puși în lagăre de muncă unde o grămadă de gardieni sadici ne forțează să muncim, întrupăm lagărul pe măsură ce ne împingem să muncim; suntem atât gardianul, cât și prizonierul. Motivația intrinsecă este mai eficientă decât motivația extrinsecă. Dar, ne-am putea întreba, de unde vine această motivație intrinsecă? Și de ce aceste lagăre de muncă interne, ca să spunem așa, duc în cele din urmă la epuizare masivă?

Ideea de libertate de a face orice, de a fi orice vrei—bogat, faimos, de succes—sună încântătoare. Lumea a devenit terenul nostru de joacă, un tărâm vast de oportunități nesfârșite unde toate visele noastre devin realitate. Nu ne mai preocupăm de satisfacerea nevoilor noastre de bază sau de a îndura sub opresiune: ne concentrăm pe auto-optimalizare, crearea unor stiluri de viață autentice și devenirea celor mai bune versiuni ale noastre. Auto-optimizarea continuă și auto-dezvoltarea nu sunt rele per se, dar le putem și exagera. Problema cu societatea centrată pe realizări este că membrii săi tind să fie motivați intern să se întindă dincolo de limitele lor. Grindul constant și ridicarea la nivel duc la această epuizare profundă numită burnout.

Han vorbește despre tirania pozitivismului. Să explorăm pe scurt dihotomia pozitivismului și negativismului pe care Han o prezintă în cartea sa. În acest caz, pozitivitatea se referă la acțiunile noastre către realizare, auto-optimalizare, urmărirea obiectivelor și posibilități nelimitate: „potențialul nelimitat”. Negativitatea se referă la reguli, restricții, constrângeri și limite, dar și lucruri precum plictiseala, așteptarea și reflecția. Negativitatea este ceea ce ne oprește din urmărirea realizărilor și auto-optimalizării. Subiectul realizării este un fanatic al pozitivismului. Îi cunoaștem cu toții pe acești oameni excesiv de motivați care sunt mereu „în priză”: se trezesc din pat, își iau cafeaua, apar la muncă luni dimineața plini de energie și continuă așa toată săptămâna, grindând, încercând să se îmbunătățească pe ei și pe cei din jurul lor, mereu gândindu-se la oportunități, creștere, îmbunătățire, actualizări de performanță. Îi celebrăm pe acești oameni; companiile îi iubesc. Sunt modele de urmat în societatea centrată pe realizări. Dar sunt și obositori de a fi în preajma lor, nu-i așa? Și, în general, disprețuiesc lucruri precum ‘pauze’, ‘odihnă’, ‘timp liber’ și alte forme de timp mort, cu excepția unei sesiuni de teambuilding sau a unei întâlniri surpriză în timpul unei excursii de afaceri. De ce am evoluat în oameni care pur și simplu nu știu cum să se oprească?

S-ar putea să părem subiecte libere în societatea centrată pe realizări, dar nu am revocat aspectul lui ‘Ar Trebui’. ‘Ar Trebui’ este încă acolo, dar într-o formă diferită. Potrivit lui Han, noua poruncă a societății muncii târzii-moderne este „imperativul de a realiza”. Nu este vorba doar că avem libertatea de a realiza; realizarea este așteptată, la fel cum societatea bazată pe disciplină așteaptă obediența. Neîndeplinirea în societatea centrată pe realizări nu este lipsită de consecințe, așa cum a afirmat Han: Societatea bazată pe disciplină este încă guvernată de nu. Negativitatea sa produce nebuni și criminali. În contrast, societatea centrată pe realizări creează depresivi și ratați. Este presiunea de a realiza care cauzează depresia, potrivit lui Han. Aplicăm constant această presiune asupra noastră, ducând la auto-exploatare și stabilirea unor așteptări adesea nerealiste, înalte pentru noi înșine, ceea ce de obicei duce la o discrepanță profundă între locul în care credem că ar trebui să ne aflăm și locul în care ne aflăm de fapt. Acesta din urmă este întotdeauna deficitar din cauza țintelor mereu schimbătoare. „Exploatatorul este simultan exploatatul. Perpetratorul și victima nu mai pot fi distinse,” argumentează Han. Societatea centrată pe realizări arată că exploatarea fără dominație este posibilă și chiar mai puternică, așa cum pare, noi suntem cei mai răi stăpâni ai noștri. Dar această auto-exploatare ne epuizează în cele din urmă, ducând la burnout, precursorul depresiei.

Depresia—care adesea culminează în burnout—rezultă din auto-referință excesivă, excesiv de impulsionată, care a asumat trăsături distructive. Subiectul realizării epuizat, depresiv, se macină, ca să spunem așa. Este obosit, epuizat de el însuși și în război cu el însuși. Complet incapabil să facă un pas în exterior, să stea în afara lui însuși, să se bazeze pe Alții, pe lume, își încleștează fălcile pe el însuși; paradoxal, acest lucru duce la golirea și epuizarea sinelui. Se uzează într-o cursă de șoareci pe care o aleargă împotriva sa. Han numește subiectul realizării un modern ‘animal laborans’ care se exploatează până la epuizare și o face voluntar, fără constrângeri externe. Este atât prădător, cât și pradă. Eșecul subiectului de a atinge imaginea ideală duce la auto-agresiune. A fi bătut de un gardian al închisorii a fost înlocuit de a se bate pe sine în forma unor cerințe bizare, auto-impuse, restricții, auto-mustrări și stres auto-provocat.

Ceea ce agravează situația este rolul tehnologiei digitale în perpetuarea pozitivismului excesiv la care ne expune, care vine și ca un exces de stimuli, informații și impulsuri. Atenția noastră a devenit fragmentată. Am devenit incapabili de contemplare profundă și procese creative care necesită atenție profundă. În schimb, am dezvoltat hiperatenție, o formă dispersată de atenție care ne permite să ne concentrăm superficial pe multe lucruri simultan (sau la scurt timp unul după altul) dar nu profund pe un singur lucru, ceea ce este necesar pentru a produce ceva nou și original. Toate marile opere de artă, literatură și invenții au fost produse ale concentrării profunde asupra unui lucru. Cu toate acestea, mediul suprastimulat al societății centrate pe realizări de astăzi nu permite subiectelor sale să facă acest lucru, deoarece cere muncitori, grindând sarcini repetitive și făcând lucruri care necesită doar atenție superficială în schimbul unor titluri de muncă fancy pe LinkedIn.

Am devenit o specie de multitaskeri. Și suntem mândri de asta. În zilele noastre, când parcurgem anunțurile de locuri de muncă pe orice site, văd multe descrieri de posturi care conțin o listă de responsabilități: a fi partener de sparring, a face sarcini administrative, a consilia liderii de proiect, a face parte din consiliu, a vizita clienți, a comunica cu alte departamente și, desigur, sarcina ta actuală, care este să conduci o echipă… toate acestea într-un singur loc de muncă. De asemenea, companiile cer adesea să participi activ la un plan de dezvoltare personală, de parcă doar să-ți faci treaba nu ar fi suficient. Sigur, multitasker-ul pe care îl caută este funcțional și util în termeni de productivitate, dar creează acest individ cu adevărat ceva profund, ceva de substanță? În cele mai multe cazuri, nu prea. „Reproduce și accelerează ceea ce este deja disponibil,” spune Han.

Multitasker-ul, ființa hiperactivă, hiperflexibilă, este potrivită pentru a alerga în cursa corporativă de șoareci. Este întotdeauna prea ocupat; atenția sa este dispersată; este mereu în mișcare, mereu pe fugă, schimbând între aceasta și aceea, și nu are timp pentru lenevia profundă care beneficiază creativitatea. Adaugă la aceasta întreruperile cauzate de smartphone-urile noastre: notificări de pe rețelele sociale, căsuțele poștale, WhatsApp, Telegram, Snapchat… și constatăm că lumea zgomotoasă din jurul nostru ne deturnează constant atenția. Potrivit lui Han, această hiperatenție nu este progres și de fapt am regresat în comportament animalic. Animalele sunt și ele multitaskeri. În sălbăticie, un animal trebuie să mănânce, să-și supravegheze puii și să-și supravegheze partenerul sexual în timp ce este vigilent la pericolele din mediul înconjurător. Capacitatea de contemplare este o abilitate unică umană pe care am risipit-o pentru repetitivitatea auto-exploatării superficiale și expunerea la stimuli hiper. Și plătim prețul pentru aceasta. Han afirmă: Dezvoltările sociale recente și schimbarea structurală a vigilenței aduc societatea umană din ce în ce mai adânc în sălbăticie. De exemplu, bullying-ul a atins dimensiuni pandemice. Grija pentru viața bună, care include și viața ca membru al comunității, cedează din ce în ce mai mult preocupării simple pentru supraviețuire.

Așteptarea socială de a fi constant productiv și adaptabil, de a întruchipa idealul individului multitasking, hiperproductiv, este deosebit de dăunătoare pentru persoanele autiste. Această așteptare le forțează să funcționeze în moduri care sunt în mod inerent nenaturale și nesustenabile. Presiunea constantă de a se conforma acestor norme neurotipice duce la stres mental semnificativ, anxietate și burnout. Persoanele autiste adesea constată că trebuie să cheltuiască o cantitate enormă de energie doar pentru a îndeplini așteptările sociale de bază, lăsând puține sau deloc resurse pentru bunăstarea și interesele lor proprii.

Iluzia libertății și oportunităților nelimitate în societatea centrată pe realizări este deosebit de înșelătoare pentru persoanele autiste. În timp ce promisiunea oportunităților nesfârșite poate părea eliberatoare, aceasta se traduce adesea într-o presiune necruțătoare de a performa și a se auto-optimaliza. Această presiune internalizată de a realiza și de a se îmbunătăți constant poate duce la un ciclu de auto-exploatare, în care persoanele autiste se împing dincolo de limitele lor în încercarea de a îndeplini standarde sociale care sunt fundamental aliniate greșit cu modurile lor naturale de a fi.

Conceptul lui Han de „tirania pozitivismului” este deosebit de relevant aici. Urmărirea neîncetată a realizărilor, auto-optimalizării și „potențialului nelimitat” duce la o formă de auto-exploatare care este profund dăunătoare. Pentru persoanele autiste, care sunt în mod natural predispuse la concentrare profundă și specializare, această presiune constantă către multitasking și productivitate superficială nu este doar contraproductivă, ci și dăunătoare sănătății lor mentale. Rezultatul este un sentiment pervaziv de epuizare, burnout și o deconectare profundă de la punctele lor forte și interese reale.

Locul de muncă modern, cu accentul său pe multitasking și productivitate constantă, agravează și mai mult aceste provocări. Rolurile de muncă care cer indivizilor să jongleze cu numeroase responsabilități și să schimbe constant între sarcini sunt fundamental opuse modului autist de a lucra. Acest mediu nu numai că împiedică capacitatea persoanelor autiste de a performa la cel mai bun nivel al lor, dar le și drenează resursele mentale și fizice, ducând la burnout și scăderea generală a bunăstării.

Impactul tehnologiei digitale și fluxul constant de notificări, e-mailuri și actualizări de pe rețelele sociale nu poate fi subestimat. Pentru persoanele autiste, această avalanșă de stimuli poate fi copleșitoare și extrem de disruptivă. Nevoia constantă de a răspunde și de a gestiona aceste intrări fragmentează atenția și face dificilă menținerea concentrării profunde necesare pentru muncă semnificativă. Acest mediu de hiperatenție și supra-stimulare agravează și mai mult provocările cu care se confruntă persoanele autiste în societatea centrată pe realizări.

Analiza lui Han subliniază necesitatea unei schimbări către îmbrățișarea formelor de negativism, cum ar fi plictiseala, așteptarea și reflecția, care permit o pauză de la realizarea constantă și supra-stimulare. Pentru persoanele autiste, crearea de medii care susțin monotropismul lor natural și le permit să se concentreze profund pe domeniile lor de interes poate fi profund benefică. Această abordare nu numai că se aliniază cu punctele lor forte naturale, dar oferă și spațiul mental necesar pentru a se reîncărca și a reduce riscul de burnout.

Deși societatea centrată pe realizări prezintă o fațadă de posibilități nesfârșite și libertate nelimitată, impune adesea așteptări nerealiste și dăunătoare asupra persoanelor autiste. Presiunea de a face multitasking, de a se auto-optimaliza constant și de a realiza în moduri care sunt aliniate greșit cu tendințele lor naturale duce la stres mental semnificativ și burnout. Prin recunoașterea și onorarea punctelor forte și nevoilor unice ale persoanelor autiste, putem crea medii care să le susțină bunăstarea și să le permită să prospere. Această schimbare către îmbrățișarea monotropismului lor natural și oferirea spațiului pentru concentrare profundă și reflecție nu este doar benefică pentru persoanele autiste, ci contribuie și la o societate mai durabilă și mai umană pentru toți.