Autism și ADHD. Compensare reciprocă între Autism și ADHD: Mecanismele nevăzute și echilibrul fin al neurodivergenței
Acest articol își propune să clarifice câteva dintre miturile despre ADHD și autism, subliniind discrepanța dintre stereotipurile sociale și realitate. Explorăm mecanismele compensatorii ale persoanelor neurodivergente și complexitatea experienței lor.
Mișcarea neuroafirmativă promovează respectarea drepturilor și înțelegerea persoanelor cu tipare diverse de funcționare neurologică. Aceasta încurajează o abordare respectuoasă și incluzivă, înțelegând că fiecare persoană are o experiență unică și contribuții valoroase de oferit societății.
În contextul tensiunii dintre percepțiile sociale și experiențele personale, termenii de neurodivergență și neuroconformitate evidențiază discuții intense și subliniază importanța unui dialog deschis și bine informat.
Prin acest articol, ne angajăm să participăm la acest dialog în spațiul virtual, abordând complexitățile aparentelor semnificații clinice și provocările zilnice cu care se confruntă persoanele neurodivergente.
De asemenea, ne propunem să demontăm câteva dintre miturile nocive care afectează traiectoria lor în viață și integrarea socială. Vom încerca totodată să aducem perspectivă asupra unor preconcepții frecvent întâlnite cu privire la ADHD și autism, evidențiind discrepanța dintre realitate și stereotipurile sociale.
Vom explora cum persoanele cu aceste tipuri neurologice folosesc mecanisme de compensare pentru a naviga prin viață, deseori sfidând așteptările și generalizările simpliste. Considerăm că aceste abordări riscă să piardă din vedere dimensiunea reală a diversității neurologice și complexitatea întregului spectru de variații individuale și de strategii adaptative care caracterizează experiența neurodivergentă.
Vom analiza situațiile în care dificultățile de concentrare nu sunt în mod necesar vizibile și modul în care așa numitul deficit atențional poate căpăta o formă nuanțată, mai puțin evidentă pentru observatorul extern.
De asemenea, vom analiza cum anumite interacțiuni sociale, deseori percepute ca fiind lipsite de provocări pentru persoanele autiste, ilustrează doar o fațadă construită prin eforturi substanțiale și practici constante de „camuflaj”.
Prin intermediul a numeroase exemple din viața reală, vom explora modul în care aceste persoane neurodivergente navighează între percepția socială și realitatea lor internă, adesea nevăzută și nerecunoscută.
Ce sunt mecanismele de compensare?
Mecanismele compensatorii sunt un set de strategii adaptative pe care persoanele neurodivergente le dezvoltă pentru a face față provocărilor cotidiene într-o societate predominant orientată spre nevoile persoanelor neurotipice. Aceste strategii variază considerabil, incluzând de la abilități avansate de organizare la tehnici de autogestiune, precum și scenarii sociale pre-planificate care ajută la facilitarea interacțiunilor fluide.
Pentru persoanele care prezintă trăsături atât de autism cât și de ADHD (combinație de neurotipuri numită adesea AuDHD), aceste mecanisme compensatorii sunt chiar mai complexe și cu atât mai mult indispensabile în funcționarea zilnică: nu doar că ajută la gestionarea provocărilor asociate cu fiecare neurotip, dar și creează punți între aceste neurotipuri, ajutând persoana să dezvolte un sistem funcțional echilibrat.
Înțelegerea și a validarea mecanismele compensatorii sunt esențiale nu doar pentru echilibrul personal, ci și pentru demontarea prejudecăților societale legate de neurodivergență. Este deosebit de important să fim conștienți de aceste mecanisme, în special atunci când experiențele neurodivergente ale unei persoane sunt negate sau greșit atribuite unor tulburări de afect sau tulburări de personalitate.
Diagnosticările eronate pot apoi conduce la tratamente și abordări terapeutice inadecvate, amplificând sentimentele de neînțelegere și marginalizare pe care le trăiesc multe persoane neurodivergente.
Recunoașterea mecanismelor de compensare nu doar că ajută persoanele neurodivergente să își valorizeze potențialul și individualitatea, dar împiedică și reducerea lor la o listă de simptome. Această conștientizare sprijină o mai bună integrare și acceptare a diversității neurologice în societate.
Declarații precum;
„Dacă nu ai avut probleme de concentrare la școală sau la locul de muncă, este imposibil să ai ADHD!”
SAU
„Dacă nu ai probleme de interacțiune socială, nu poți fi autist!”
sunt mituri răspândite care negă complexitatea și spectrul larg al ADHD-ului și autismului. Multe persoane neurodivergente au auzit aceste afirmații și au fost în mod eronat.
Diagnosticul corect și complet poate fi dificil nu doar din cauza suprapunerii trăsăturilor și comportamentelor, dar și din cauza mecanismelor de compensare, care pot masca trăsăturile, ducând la subdiagnosticare sau la diagnosticare eronată.
În secțiunile următoare, vom examina unele dintre cele mai frecvente mecanisme de compensare și modul în care acestea pot interfera în procesul de diagnostic și identificare a neurodivergenței.
Ce înseamnă deficitul de atenție („AD”-ul din „ADHD”)?
ADHD-ul poate fi asociat cu probleme academice precoce, datorate dificultății de a menține atenția în clasă și de a finaliza sarcinile. Nu întotdeauna se întâmplă însă acest lucru, iar descoperirea târzie a ADHD-ului nu este deloc neobișnuită, mai ales la adulți, fapt ce ar trebui să spulbere prejudecata că dificultățile academice ar trebui neapărat să fie vizibile pregnant încă din copilărie pentru a valida diagnosticul.
Termenul de "deficit de atenție" adesea este interpretat greșit. În realitate, persoanele cu ADHD nu suferă de o lipsă a atenției în sine, ci de o inabilitate de a modula și controla focalizarea atenției conform necesităților momentului. În cazul ADHD-ului, excesul de atenție involuntară implică dificultatea de a ignora stimuli care nu sunt relevanți pentru sarcina actuală.
Acest fenomen poate conduce la o sensibilitate crescută față de mediul înconjurător, provocând dificultăți în concentrarea atenției voluntare asupra obiectivelor și activităților care au prioritate din punctul de vedere obiectiv al unui observator extern. „Attention Deficit" (literele AD din cadrul nomenclaturii / acronimului neurotipului) se referă doar la deficitul de atenție voluntară (persoanele cu ADHD nu se pot concentra pe aceste sarcini și obiective). Așadar, ADHD-ul este caracterizat de către un deficit de atenție voluntară și totodată un exces de atenție involuntară.
Mecanismul 1: Deficitul de atenție voluntară vs. hiperfocus
Hiperfocusul, o trăsătură caracteristică la persoanele autiste, prezintă un nivel excesiv de concentrare, care se manifestă printr-o angajare profundă și persistentă într-o activitate sau domeniu de interes.
Deși poate fi privit ca un avantaj (de exemplu, atunci când acesta contribuie la succesul profesional sau academic), hiperfocusul autist poate totodată să aibă drept consecință neglijarea altor aspecte importante ale vieții, precum interacțiunile sociale și îngrijirea personală.
Acest fenomen este adesea corelat cu hiporeactivitate senzorială legate de funcția interoceptivă (simțul propriului corp și a nevoilor fizice și fiziologice) și funcția proprioceptivă (simțul mediului extern).
Adesea, acest hiperfocus este corelat unor interese specifice, care pot varia de la subiecte cum ar fi astronomia, la domenii academice sau competențe profesionale. În contextul profesional sau academic, hiperfocusul poate fi un mecanism de compensare, permițând persoanelor autiste să exceleze în zone care corespund intereselor lor.
Așadar, dacă interesul specific se suprapune cu câmpul de activitate profesională și/sau academică, acesta devine unul dintre principalele motive pentru care ADHD-ul este descoperit târziu din cauza unui raționament stereotipic care nu ar trebui să reprezinte un motiv de excludere automată ("dacă nu ai avut probleme de concentrare la școală / locul de muncă, nu ai cum să ai ADHD").
Exemplu
Să-l luăm drept exemplu pe Andrei, un tânăr pasionat de astronomie, cu o cunoaștere vastă și profundă în acest domeniu. Totodată, Andrei este autist și ADHD. Pasiunea sa intensă pentru stele și univers îi permite să intre într-o stare de hiperfocus, unde poate petrece ore întregi analizând hărți stelare, urmărind mișcarea corpurilor cerești, sau citind despre recentele descoperiri astronomice. Această capacitate de concentrare intensă și prelungită pe subiecte de interes îl ajută să compenseze pentru aspectele asociate cu ADHD, cum ar fi tendința de a fi ușor distras sau de a avea dificultăți de atenție.
De exemplu, la locul de muncă, Andrei este un astrofizician care, grație hiperfocusului său, este capabil să se dedice cercetării și analizelor complexe pentru perioade îndelungate de timp. Performanța lui în acest rol este remarcabilă, și nu doar pentru că îi este ușor să se abstragă de la stimuli externi dăunători productivității, dar și pentru că poartă în sine o motivație intrinsecă pentru a explora și înțelege mai bine universul.
Această abilitate îl face pe Andrei să pară ca un profesionist extrem de concentrat și eficient. Din acest motiv, colegii și chiar și profesioniștii din sănătatea mintală i-au trecut multă vreme cu vederea diagnosticul său de ADHD. Se presupune adesea eronat că dacă o persoană, cum ar fi Andrei, nu întâmpină probleme la școală sau la locul de muncă - lucrează competent într-un domeniu care solicită multă atenție - acesta nu poate avea ADHD.
Această presupunere este profund eronată și face parte dintr-un raționament stereotipic periculos. În timp ce Andrei își poate păstra cu ușurință hiperfocusul pe astronomie, provocările ADHD-ului său nu dispar, ci mai degrabă se manifestă în alte domenii ale vieții sale.
Gospodărirea timpului, organizarea sarcinilor de zi cu zi, păstrarea angajamentelor sociale sau chiar achitarea facturilor pot deveni obstacol în viața de zi cu zi - sarcini care, întrucât nu implică interesul său specific, nu reușesc să îl capteze și să îl mențină la fel de angajat. Acest fapt poate conduce la probleme precum conflicte în relația sa de cuplu, anxietate generalizată și, pe termen lung, la burnout.
Mecanismul 2: Deficitul de atenție voluntară vs. rutinele rigide
O persoană autistă cu ADHD poate să aplice rutine rigide și comportamente repetitive pentru a-și menține funcționalitatea zilnică, atenuând manifestările externe ale ADHD-ului, fapt ce împiedică adesea recunoașterea temeinică a prezenței neurotipului. Prin crearea unui cadru structurat, repetitiv în viața lor cotidiană, aceste persoane pot compensa pentru trăsăturile ADHD-ului, cum ar fi impulsivitatea și dificultățile de gestionare a timpului.
Exemplu
O persoană autistă pe nume Mihai, care are și ADHD, a dezvoltat un set de rutine stricte, care îi încep în fiecare zi la aceeași oră și includ același set de activități în aceeași ordine. Dimineața sa începe cu micul dejun la ora 7:00, urmat de o sesiune de citit la 7:30, iar apoi o plimbare de 20 de minute la ora 8:00. Această rutină îl ajută să-și structureze ziua, să limiteze distracțiile și să-și canalizeze energia într-o manieră eficientă.
Din exterior, rutina lui Mihai poate părea simplă și logică, dar este, de fapt, un sistem complex de strategii compensatorii. Regimul repetitiv îi oferă lui Mihai predictibilitate și control, minimizând astfel manifestările ADHD-ului, cum ar fi tendința de a întârzia sau de a evita sarcinile.
În plus, mecanismele de compensare îi permit să se concentreze asupra sarcinilor cu atenție susținută pentru perioade mai lungi de timp, un aspect care poate fi în mod obișnuit provocator pentru cineva cu ADHD.
Acest cadru strict poate reduce și tendința de a lua decizii impulsive sau de a se abate de la sarcini, deoarece fiecare moment al zilei lui Mihai are un scop prestabilit. Când Mihai este atras de un stimulent distractiv, rutina sa îl readuce pe calea cea bună, reducând astfel timpul petrecut pe comportamente neproductive, care sunt o provocare obișnuită pentru persoanele cu ADHD.
Cu toate acestea, importanța aderenței lui Mihai la rutinele sale poate deveni fi atât de profundă, încât orice abatere minoră de la programul său zilnic poate duce la un nivel crescut de stres și anxietate, acest fapt ducând în timp la probleme precum iritabilitatea, anxietatea generalizată, burnout-ul sau chiar depresia majoră.
Aceasta demonstrează modul în care compensațiile ce atenuează manifestările ADHD pot, de asemenea, să amplifice alte aspecte ale autismului, cum ar fi nevoia de predictibilitate și rezistența la schimbare.
Mecanismul 3: Dificultățile de integrare socială și comunicare vs. interacțiunile reproduse
Persoanele autiste cu ADHD pot adopta comportamente sociale "învățate" sau "exersate", care le permit să mascheze dificultățile în interacțiunile sociale specifice autismului pentru a naviga în matricea complexă a interacțiunilor sociale. Acestea pot include învățarea din memorie a anumitor fraze sau comportamente în interacțiuni sociale comune, menite să compenseze pentru dificultățile de interpretare socială și comunicare.
Această adaptare este adesea o necesitate, născută din încercarea de a supraviețui și prospera într-o lume socială care poate părea confuză și copleșitoare. Prin această strategie de "camuflaj", persoanele autiste pot părea mai puțin afectate de provocări decât sunt în realitate, fapt ce poate duce la trecerea cu vederea a autismului.
Exemplu
Ana, o tânără autistă și ADHD, a învățat după multă observare și repetate încercări, să reproducă anumite fraze de politețe și să mimeze expresii faciale adecvate în timpul conversațiilor.
În timpul interacțiunilor sociale, Ana se bazează pe un set de scenarii mentale pe care le memorase, care includ răspunsuri potrivite la întrebările uzuale, cum ar fi "Ce faci?" sau "Cum a fost weekend-ul tău?". Ea practică aceste scenarii în fața oglinzii pentru a-și îmbunătăți limbajul non-verbal și a se asigura că poate oferi răspunsuri socotite și aparent spontane.
Această strategie de "camuflaj" îi permite Anei să gestioneze situațiile sociale de bază cu succes aparent, făcând dificultățile sale mai puțin vizibile pentru cei din jur.
Cu toate acestea, aceste interacțiuni pot fi extrem de epuizante pentru Ana, deoarece fiecare conversație necesită un nivel ridicat de concentrare și control, resurse care sunt deja limitate din cauza ADHD-ului ei. În plus, presiunea constantă de a păstra aceste "performanțe" sociale poate contribui la anxietate și chiar la epuizarea emoțională.
Deși la suprafață, Ana ar putea părea adaptată și capabilă să navigheze cu ușurință situațiile sociale, abilitățile ei nu sunt naturale, ci sunt rezultatul unor eforturi conștiente și constante.
Această discrepanță între aparențele exterioare și luptele interne poate aduce o serie de complicații suplimentare, precum o anxietate generalizată, disocieri, și nu în ultimul rând, un decalaj semnificativ în recunoașterea nevoilor ei de suport adițional și/sau de tratament adecvat.
Mecanismul 4: Hiperkinetismul vs. nevoile senzoriale
Între ADHD și autism, un interesant mecanism compensatoriu comun poate fi observat în relația dintre nevoia de mișcare și gestionarea stimulilor senzoriali. Persoanele cu ADHD pot avea tendința de a căuta mișcare fizică constantă, fie că este vorba de schimbări frecvente ale poziției corpului, fie de plimbări sau mișcări în timpul sarcinilor care cer concentrare îndelungată. Această nevoie de mișcare ajută la menținerea stării de alertă mentală și la reglarea nivelurilor de excitabilitate.
În contrast, persoanele autiste pot fi foarte sensibile la stimuli senzoriali, ceea ce înseamnă că pot găsi plăcere în anumite senzații fizice sau pot avea nevoi specifice de stimulare senzorială, cum ar fi cele tactile.
Interesant este că mișcarea și activitatea fizică pot reprezenta un punct de întâlnire între caracteristicile ADHD și cele autiste, aducând beneficii reciproce. Pentru o persoană ADHD, mișcarea nu doar că ajută la menținerea concentrării și la diminuarea impulsivității, dar poate și să faciliteze auto-reglarea senzorială dacă acea persoană este și autistă, oferindu-i capacitatea de a gestiona mai eficient interacțiunile cu stimulii senzoriali față de care are aversiuni, aceștia devenind mai puțin copleșitori.
Exemplu
Considerăm cazul Cristinei, o tânără autistă și ADHD. Tendința ei către neliniște și mișcare frecventă, trăsătură caracteristică ADHD-ului, se manifestă prin schimbări constante ale poziției la birou și o atracție specială pentru activități fizice, cum ar fi exercițiile de fitness. În același timp, sensibilitatea ei senzorială accentuată de autism o face deosebit de receptivă la texturile materialelor pe care le poartă și la sunetele din jur.
Pentru a echilibra și a gestiona aceste două aspecte (nevoia de mișcare și sensibilitatea senzorială), Cristina și-a amenajat un spațiu de lucru personalizat acasă. A ales un birou reglabil și o minge de gimnastică sub formă de scaun, permițându-i să se miște liber și să satisfacă impulsurile ADHD-ului fără a se întrerupe de la muncă. Balansul ritmic pe minge îi menține atenția activă și îndeplinește nevoia ei continuă de mișcare.
În plus, Cristina a descoperit că utilizarea căștilor cu anularea zgomotului este vitală pentru a-și regla sensibilitatea auditivă. Când este copleșită de zgomotele externe, căștile îi permit să-și creeze un mediu auditiv izolat, facilitându-i concentrarea. Pentru a adresa sensibilitatea la texturi, ea optează pentru îmbrăcăminte din fibre naturale, confortabile, care nu o irită și care îi permit să se concentreze pe sarcinile ei.
Aceste ajustări, deși par simple, reprezintă mecanisme compensatorii esențiale pentru Cristina. Ele îi permit să fie eficientă profesional, gestionând în același timp particularitățile ADHD-ului și autismului.
Adaptarea tehnologică și mobilierul personalizat, împreună cu o abordare atentă a stimulilor senzoriali, transformă un potențial spațiu de lucru distractiv într-un loc propice pentru productivitate și concentrare.
Exemplul Cristinei subliniază cum pot fi armonizate nevoile neurodivergente și demonstrează capacitatea umană de adaptare pentru a crea medii care sprijină echilibrul personal și succesul.
Mecanismul 5: Spontaneitatea și creativitatea vs. nevoia de structură și rutină
Interacțiunea dintre tendințele de spontaneitate și creativitate adesea asociate cu ADHD-ul și preferința pentru structură și rutină caracteristică autismului poate deveni un avantaj semnificativ pentru cei care trăiesc cu ambele condiții. Caracteristicile ADHD pot oferi intervale de inovație necesare în cadrul rutinelor prestabilite, evitând stagnarea și monotonia, în timp ce aspectele autiste pot conferi un cadru organizatoric care facilitează creativitatea și gestionarea impulsurilor spontane în mod productiv.
Pentru persoanele autiste, diversitatea și schimbarea aduse de către trăsăturile ADHD-ului pot fi benefice. De exemplu, o rutină zilnică bine definită poate fi îmbogățită prin sugestiile spontane de a experimenta ceva nou, precum învățarea unui instrument muzical sau participarea la un curs de artă. Aceste activități noi și captivante pot fi integrate într-un mediu controlat și confortabil, sporind astfel satisfacția și sentimentul de realizare personală.
Exemplu
Alexandra, o specialistă în domeniul IT, persoană autistă și ADHD, care își gestionează în mod eficient cele două neurotipuri. Alexandra a stabilit o rutină zilnică, care cuprinde trezirea la o oră fixă, un mic dejun simplu, mindfulness și o rută prestabilită către locul de muncă. Rutina îi asigură predictibilitatea necesară pentru a-și începe ziua într-un mod liniștit și concentrat.
Cu toate acestea, Alexandra a descoperit că introducerea unor elemente de noutate în rutina sa, cum ar fi încercarea unei noi locații în pauza de masă, îi poate spori starea de bine și poate reduce monotonia. Această combinație de spontaneitate, caracteristică ADHD-ului, cu nevoia ei de structură oferă un echilibru care îi încurajează explorarea de noi interese și activități, valorificând laturile ambelor sale neurotipuri.
La locul de muncă, Alexandra aplică creativitatea pentru a rezolva probleme tehnice complexe, permițându-și să adopte abordări neconvenționale sau să ia pauze spontane care favorizează gândirea laterală și soluționarea creativă a problemelor. Aceste distrageri controlate îi mențin motivația și performanța la un nivel înalt, canalizând eficient energia sa.
În plus, Alexandra are un interes artistic: pictura. Deși pictura solicită concentrare și atenție la detalii, care răspund bine nevoii ei autiste de structură și sistematizare, elementele de impulsivitate și spontaneitate din ADHD îi permit să experimenteze cu libertate culori și texturi, aducând proiectelor sale o prospețime și originalitate remarcabile. Acest echilibru între structură și spontaneitate exemplifică modul în care Alexandra își optimizează viața personală și profesională, satisfăcând nevoile ambelor condiții într-un mod creativ și productiv.
Aceste exemple reprezintă doar o mică parte din varietatea largă de mecanisme compensatorii observate frecvent, o fereastră spre imensa diversitate de strategii adoptate de persoanele neurodivergente. În articolele noastre viitoare, ne propunem să aprofundăm explorarea acestor mecanisme, lărgind astfel orizonturile înțelegerii noastre. Înțelegem că experiențele descrise aici pot să nu reflecte complet realitatea fiecărui cititor, dar ne-am străduit să acoperim cele mai comune și relevante situații.
Concluzie
În concluzie, interacțiunea mecanismelor compensatorii între ADHD și autism demonstrează remarcabila capacitate de adaptare a psihicului uman și abilitatea acestuia de a ajunge intuitiv la forme de echilibru. Recunoașterea și valorizarea acestor mecanisme ne poate îndruma către un model de sprijin care reflectă diversitatea experiențelor umane și oferă persoanelor neurodivergente spațiul și acceptarea necesare pentru a se exprima și a-și atinge potențialul.
Este crucial ca profesioniștii din domeniul sănătății mintale să fie atenți la semnele subtile și să analizeze în detaliu istoricul comportamental al pacienților, privind dincolo de simptomele evidente în procesul de diagnosticare.
Pentru o evaluare exhaustivă, este esențial ca medicii, psihologii clinicieni, cercetătorii, aparținătorii, persoanele informante și alți profesioniști și persoane implicate în procesul de diagnostic să exploreze nu doar istoricul educațional sau academic al persoanei evaluate, ci și să înțeleagă cum acesta se adaptează sau maschează anumite trăsături în diferite situații și arii de funcționare ale vieții sale.
O monitorizare atentă în timp, coroborată cu testări psiho-comportamentale standardizate și utilizarea unor instrumente moderne de diagnostic, precum evaluările neuropsihologice, poate sprijini o diferențiere clară între neurotipuri și poate ajuta la înțelegerea interdependențelor complexe dintre autism și ADHD în cazul persoanelor AuDHD.
Un diagnostic precis și accesul la suport de specialitate sunt esențiale, deoarece o gestionare adecvată poate îmbunătăți semnificativ calitatea vieții pentru cei persoanele neurodivergente.
Un diagnostic corect este, de asemenea, vital pentru orientarea planului terapeutic, care poate cuprinde o varietate de abordări, incluzând psihoterapie, medicație, suport educațional și adaptări ale mediului de lucru.
