Răspuns bazat pe dovezi afirmațiilor stigmatizante la adresa autiștilor făcute de doi profesioniști în sănătate mintală

În spațiul public au fost vehiculate recent o serie de afirmații controversate despre autism și conceptul de neurodivergență, atribuibile unor voci locale din rândul profesioniștilor în domeniul sănătății mintale. Aceste afirmații sugerează, printre altele:

1. ipoteza că unele persoane cu tulburări de personalitate s-ar ascunde în spatele etichetei de „neurodivergent” ca refugiu mai „cald” și mai puțin stigmatizant decât un diagnostic de boală mintală;
   
2. ipoteza că autodiagnosticarea în autism ar fi un trend frivol accesibil oricui;
   
3. ipoteza că persoanele care se identifică astfel ar prezenta trăsături incompatibile cu autismul (de ex. capacitate de introspecție / insight, tendința de a riposta și de a da vina pe alții, mimică adecvată etc.);
   
4. ideea că „există multe feluri de a fi atipic, și nu toate înseamnă autism”;
   
5. ideea că progresul în cercetarea și abordările terapeutice din autism este meritul exclusiv al părinților, asumat pe nedrept de către activiștii autiști adulți.
   

Un astfel de discurs denotă neînțelegerea naturii autismului și poate contribui la stigmatizarea persoanelor neurodivergente. Considerăm esențial ca specialiștii în sănătate mintală să își exprime în mod argumentat ideile, folosind dovezi științifice actuale și principii etice, pentru a corecta percepțiile eronate și a promova un discurs public informat și empatic. 

În cele ce urmează, vom analiza punctual afirmațiile menționate și le vom deconstrui prin prisma DSM-5-TR, ICD-11, a ghidurilor clinice (precum NICE din Marea Britanie) și a celor mai recente cercetări (din publicații științifice riguroase, precum The Lancet Psychiatry, JAMA Psychiatry, Autism, Molecular Psychiatry). 

Scopul este de a clarifica realitățile legate de autism și neurodivergență și de a evidenția validitatea științifică și etică a perspectivei neuroafirmative, în beneficiul unui dialog public responsabil.

Afirmația 1: De ce autismul NU este un „refugiu cald” pentru tulburările de personalitate?

O primă afirmație de combătut este presupunerea că diverse tulburări de personalitate ar căuta adăpost sub umbrela neurodivergenței (autism/ADHD) ca o etichetă la modă, preferabilă stigmei asociate unui diagnostic psihiatric sever.

Această idee implică, în esență, că diagnostice precum autismul sau ADHD-ul ar fi folosite abuziv drept „etichetă comodă” de către persoane care, în realitate, au alte tulburări (de ex. borderline, schizotipală etc.).

Perspectiva conform căreia autismul sau ADHD ar fi folosite ca etichete „la modă” pentru a evita stigmatul asociat tulburărilor de personalitate nu este susținută de dovezile clinice.

Autismul și ADHD sunt tulburări de neurodezvoltare bine definite în manualele de diagnostic moderne (DSM-5-TR, ICD-11), cu criterii specifice ce implică debut în copilăria timpurie, pattern-uri persistente de comportament și funcționare atipică, precum și baze biologice/neurogenetice solide.

Nu sunt alegeri identitare superficiale, ci variante neurologice atestate științific. ICD-11 subliniază că simptomele autismului trebuie să fie prezente din perioada de dezvoltare timpurie, chiar dacă devin vizibile mai târziu, în contexte sociale solicitante (Greaves-Lord et al., 2022).

Astfel, un tânăr de 20 de ani care se descoperă autist nu „își alege” o identitate nouă, ci recunoaște în sfârșit un aspect fundamental al dezvoltării sale, adesea trecut cu vederea în copilărie, fie din cauza abilităților intelectuale compensatorii sau a lipsei de informare a celor din jur.

Este esențial să clarificăm diferența dintre autism și tulburările de personalitate (TP). Autismul se caracterizează prin dificultăți în interacțiunea socială și în comunicare, comportamente repetitive și interese restrânse, prezente încă din copilărie (Greaves-Lord et al., 2022).

În schimb, TP presupun tipare disfuncționale de relaționare și percepție de sine și cu ceilalți, sesizabile, de obicei, în adolescență/tinerețe, adesea pe fondul unor traume sau factori de mediu. Deși pot exista asemănări la suprafață (precum dificultățile de relaționare), mecanismele care stau la baza celor două categorii (autism, TP) sunt fundamental diferite.

A sugera că cineva cu o tulburare de personalitate „alege” să fie autist ignoră aceste diferențe esențiale de diagnostic. . În practică, de multe ori realitatea clinică arată opusul: numeroase persoane autiste (în special femei) au fost greșit diagnosticate inițial cu tulburări de personalitate sau alte afecțiuni psihiatrice, până când o evaluare detaliată a relevat că, de fapt, manifestările lor erau expresia autismului nediagnosticat la timp (Tamilson et al., 2024).

Un studiu amplu realizat între 2019-2020 pe 1211 adulți autiști a arătat că ~24,6% primiseră anterior un diagnostic psihiatric pe care îl considerau eronat – cel mai frecvent fiind o tulburare de personalitate (Kentrou et al., 2024). Aceste date indică o tendință a clinicienilor de a eticheta greșit autismul drept altceva (ex. borderline, depresie, anxietate), în special în cazul femeilor, decât invers.

Un alt studiu calitativ realizat la Brighton and Sussex Medical School a evidențiat cât de mult se poate suprapune autismul cu tulburarea borderline la unele femei, ceea ce duce la diagnostice greșite cu consecințe nocive (Tamilson et al., 2024).

Participantele la acel studiu (toate femei autiste diagnosticate inițial ca BPD) au relatat impactul negativ al acestui diagnostic inclusiv stigmatizare și tratamente inadecvate – și îmbunătățirea semnificativă a stării lor psihice odată ce au primit diagnosticul corect de autism (Tamilson et al., 2024).

Pentru ele, renunțarea la eticheta de tulburare de personalitatate în favoarea diagnosticului de autism NU a fost o alegere superficială, ci o ajustare necesară pentru acuratețea clinică și accesul la intervenții adecvate, care le-a oferit validare personală profundă, oportunitatea de a-și înțelege identitatea reală și o îmbunătățire semnificativă a sănătății mintale (Tamilson et al., 2024).

Prin urmare, ideea că autismul a fost folosit drept „refugiu cald” sau etichetă la modă pentru alte tulburări este nu doar că nu are sprijin științific, ci este contrazisă de cercetări riguroase. În realitate, multe persoane anterior etichetate greșit ca având tulburări de personalitate sunt, de fapt, autiști nediagnosticați la timp Autismul nu este ferit de stigmatizare.

Deși stigmatizarea publică s-a redus comparativ față de cu condiții precum schizofrenia sau BPD (Tamilson et al., 2024), a trăi cu un diagnostic de autism implică în continuare prejudecăți și provocări sociale, chiar dacă acestea sunt de altă natură.

Afirmația 2: Despre auto-diagnosticul autismului - în ce context a apărut acest trend cultural și de ce nu ar trebui invalidat?

O a doua temă importantă este autodiagnosticarea – subiect atins indirect de afirmația conform căreia „datorită” accesului la informații despre autism, tinerii de ~20 de ani își permit să se autodiagnosticheze greșit. Se sugerează astfel că auto-diagnosticul ar fi un fenomen frivol, rezultat din popularizarea autismului.

Autodiagnosticarea (sau auto-identificarea ca neurodivergent) a devenit a devenit un fenomen tot mai prezent, alimentat de creșterea conștientizării în jurul conceptului de neurodiversitate și de dificultățile persistente în accesarea serviciilor de diagnostic specializat.

Mulți adulți care se auto-identifică drept autiști o fac după ani de cercetare personală. Acest proces nu este un gest superficial sau întâmplător, ci rezultatul unui parcurs complex, construit în timp.

Adesea, autiștii ajung la această concluzie în urma unor cercetări personale riguroase, analizându-și propriile trăiri în raport cu literatura de specialitate și cu relatările altor persoane autiste.

Nu este un „capriciu”, ci adesea singura opțiune temporară atunci când sistemul medical nu oferă alternative accesibile sau rapide pentru un diagnostic formal.

Diagnostic autism adulți - Ce spun ghidurile de practică medicală internaționale?

Ghidurile clinice recunosc că diagnosticarea autismului la adulți este complexă și adesea întârziată.

Ghidul Institutului Național pentru Excelență în Ingrijire și Sănătate (NICE) din Marea Britanie subliniază importanța facilitării accesului la evaluare diagnostică pentru adulții la care se suspectează autismul, indiferent de vârstă, întrucât multe persoane pot trece neobservate în copilărie, iar nevoia de sprijin devine evidentă abia la maturitate.

Tabelul de mai jos ilustrează principalele aspecte ilustrate în cadrul ghidului clinic NICE CG142: Tulburarea de spectru autist la adulți: diagnostic și management:

Cine recurge adesea la autodiagnosticare?

În mod disproporționat, sunt persoane care aparțin grupurilor sub-reprezentate în statisticile tradiționale despre autism:

• fete și femei;
• persoane non-binare
• persoane LGBTQIA+;
• persoane fără dizabilitate intelectuală, care au învățat să-și ascundă dificultățile pentru a se integra social.

Care sunt motivele principale ale autodiagnosticării?

Sistemele de diagnostic tradiționale au fost construite în jurul unui profil masculin tipic. Cercetările arată că, din cauza stereotipurilor clinice axate pe băieți, numeroase fete autiste nu sunt recunoscute în copilărie.

Multe dintre ele ajung la diagnostic abia la maturitate sau primesc inițial diagnostice alternative (anxietate, tulburări de personalitate, tulburări alimentare etc.)​ (National Autistic Society, 2025). 

Femeile și fetele autiste sunt, astfel, adesea greșit etichetate sau complet ignorate. Multe au fost etichetate ca „doar anxioase” sau „prea timide”, neîncadrându-se în tiparul „clasic” al autismului​ (National Autistic Society, 2025).

Rezultatul se poate observa sub forma unei întreagi generații de femei și minorități de gen care își descoperă identitatea autistă abia la vârsta adultă, adesea printr-un proces de auto-reflecție și auto-descoperire.

De aceea vedem astăzi „mai multe femei decât oricând descoperă că sunt autiste” – NU pentru că ar fi „la modă”, ci pentru că au fost omise până acum din cauza unei paradigme clinice învechite (National Autistic Society, 2025).

Pentru aceste persoane, a-și pune întrebarea „Sunt oare autistă?” și a-și asuma provizoriu această identitate reprezintă un pas necesar în căutarea și accesarea ajutorului de specialitate fie pentru a-și valida propriile experiențe de viață.

Citește și:

Studiile calitative confirmă că autodiagnosticarea poate aduce beneficii psihologice comparabile cu cele ale unui diagnostic formal, atunci când este corect motivată.

O cercetare publicată în 2022 în Autism in Adulthood, a relevat că atât persoanele cu diagnostic oficial de autism, cât și cele care s-au autodiagnosticat după o reflecție personală profundă, au raportat sentimente dominante de ușurare, validare și înțelegere de sine în momentul în care s-au identificat ca fiind autiste.

Dacă ar fi să vorbim pe limbajul celor de la Autism Speaks, „piesa de puzzle care le lipsea de-o viață”, ajutându-i să înțeleagă de ce s-au simțit mereu diferiți​ (de Broize et al., 2022). Unul dintre ei mărturisește:

 „Am plâns... dar plângeam de ușurare, ... eram validată că NU sunt proastă, că ce simțeam are un nume.”​

Mai mult, autorii notează că mulți participanți (inclusiv cei autodiagnosticați) au raportat o creștere a încrederii în sine după ce au reușit să-și explice l modul de a fi prin prisma autismului (de Broize et al., 2022).

Prin urmare, autodiagnosticarea, atunci când este făcută cu seriozitate și documentare, nu este o modă, ci o expresie legitimă a nevoii de auto-înțelegere și apartenență.

Desigur, auto-diagnoza nu ar trebui să reprezinte capătul drumului – ideal este ca, ulterior, persoana să aibă acces la o evaluare de specialitate pentru confirmare sau infirmare. 

Însă în practică, barierele sunt numeroase și cuprind, printre altele:

• costuri ridicate ale evaluării psihologice/psihiatrice pentru autism la adulți;
• liste lungi de așteptare la specialiști;
• lipsa de formare specifică a profesioniștilor în recunoașterea autismului la femei și la persoane cu funcționare înaltă.

În acest context, a invalida complet auto-diagnoza / auto-identificare echivalează cu a le spune acestor oameni să rămână pe un termen nedefinit (fără răspunsuri sau suport), fapt contrar deontologiei profesionale, care ne îndeamnă profesioniștii să asculte cu empatie și considerație experiențele oamenilor și să le ofere suportul adecvat.

Majoritatea persoanelor care se consideră autiști au parcurs un proces complex: au citit criteriile clinice, s-au regăsit în poveștile altor autiști, au discutat cu specialiști sau cu comunități online, uneori au efectuat teste de screening pentru a ajunge la concluzia că sunt autiști, precum:

• Autism-Spectrum Quotient (ASQ);
• Ritvo Autism Asperger Diagnostic Scale - Revised (RAADS-R);
• Chestionarul pentru Camuflarea Trăsăturilor Autiste (CAT-Q).

Dacă crezi că ești sau ai putea fi autist, poți face un test de screening adaptat (în scop informativ și fără valoare de diagnostic), aici:

Unele persoane decid să folosească eticheta „autiști autodiagnosticați” ca semnal atât pentru sine cât și pentru ceilalți, până când vor obține confirmarea oficială. Multe dintre persoanele din această categorie își asumă faptul că, în cazul în care ulterior evaluarea profesională ar infirma autismul, vor reanaliza situația. 

A-i stigmatiza pe toți cei autodiagnosticați ca „impostori” NU face DECÂT să ridice mai multe barierele în calea obținerii unui diagnostic obiectiv și a accesării ajutorului specializat.

Abordarea ar fi benefic să fie colaborativă, NU antagonică. Un specialist bine informat va trata o persoană care se prezintă drept autist(ă) autodiagnosticat(ă) cu deschidere și curiozitate clinică, prin utilizarea de întrebări cu rol explorativ, precum:

Ce anume din povestea de viață a acesteia sugerează autismul?

Dacă nu este vorba de autism, ce alte diagnoze sau factori explică mai bine dificultățile?

Afirmația 3: despre insight și comunicare: explicații despre comportamentul autiștilor

Ideea că un „autist veritabil” nu ar avea capacitatea de introspecție, că ar fi „țâfnoși” și mereu pregătiți să dea vina pe alții este o generalizare eronată și stigmatizantă.

Persoanele care au emis afirmația pretind că există o serie de trăsături care nu s-ar întâlni la persoanele autiste autentice, despre care se afirmă că nu pot „da o replică la obiect” și cărora le este foarte greu să își adapteze expresiile faciale (așa-numitul „mimat”).

Acest set de caracterizări opune așa-zișii „falși neurodivergenți” (cu insight și abilități sociale aparent normale, dar atitudine defensiv-paranoică) unor „adevărați autiști” înfățișați ca lipsiți de apărare, mereu pierduți în conversație și incapabili de reproș. În realitate, această dihotomie este falsă și se bazează pe stereotipuri.

Capacitatea de insight (conștientizare a propriilor dificultăți și impactul lor) există la multe persoane autiste, mai ales la cele diagnosticate tardiv. Faptul că cineva își recunoaște și articulează problemele nu îl descalifică de la a fi autist.

De fapt, mulți adulți autiști cu un nivel înalt de funcționare sunt capabili să descrie în detaliu cum percep lumea și cum se deosebește aceasta de percepțiile neurotipicilor. Există multe lucrări auto-etnografice și memorii scrise de autiști care demonstrează această capacitate de reflexivitate și introspecție.

Un exemplu elocvent este oferit de organizația Autistic Doctors International, care reunește peste 300 de medici autiști și care militează pentru înțelegerea neurodiversității în medicină (Shaw et al., 2021).

Acești medici nu doar că au insight-ul condiției lor, dar au și expertiză științifică – ceea ce contrazice ideea că autiștii nu pot înțelege și explica propria experiență.

Chiar și premisa autodiagnosticării presupune un anumit grad de introspecție: a analiza propriile trăsături și a concluziona că se încadrează într-un tablou clinic necesită auto-observație și insight, trăsături comune multor persoane autiste.

Prin urmare, a respinge cuiva posibilitatea de a fi autist pe motiv că „are prea mult insight” este o abordare greșită. DSM-5 NU include „lipsa introspecției” ca și criteriu de excludere. Dificultățile legate de teoria minții se referă la înțelegerea gândurilor altor persoane, NU la incapacitatea de a recunoaște propriile stări.

În al doilea rând, afirmația că autiștii nu pot da o „replică la obiect” și că le este foarte greu să răspundă prompt în discuții este o generalizare care ignoră variabilitatea spectrului. Desigur, unii autiști (mai ales cei cu dificultăți semnificative în limbajul expresiv sau cu anxietate socială de un nivel ridicat) pot avea dificultăți în a răspunde cu promptitudine. 

Cu toate acestea, există și autiști care pot fi foarte verbali și pot oferi replici elaborate – uneori chiar prea multe detalii (tendința de monolog monotropic). A susține că „un autist adevărat nu are mereu replica la el” ignoră exemple de persoane autiste celebre, care demonstrează contrariul.

Un exemplu este reprezentat de către Temple Grandin, scriitoare și cercetătoarea autistă, cunoscută pentru abilitatea sa de a argumenta elocvent și pentru contribuțiile sale științifice.

Mediul de comunicare este esențial: mulți autiști au dificultăți în a se exprima verbal în persoană, dar excelează în comunicare scrisă (unde au timp să-și organizeze gândurile). 

În era rețelelor sociale, o persoană autistă să pară foarte vocală online – oferind răspunsuri lungi și precise – chiar dacă în fața altora, ar avea dificultăți de a răspunde. Astfel, judecarea unui autist pe baza comportamentului său pe Facebook, de exemplu, poate duce la concluzii greșite.

Referitor la tendința de a da vina pe alții, de a se simți mereu atacați sau de a fi „țâfnoși”, aceste trăsături NU sunt criterii definitorii ale autismului sau ADHD-ului. Ele pot reflecta o multitudine de factori, de la trăsături de personalitate individuale până la experiențe de viață. 

O persoană care a crescut nediagnosticată, simțindu-se mereu „ciudată” sau inadecvată, poate dezvolta la maturitate o atitudine defensivă și o stare de hipervigilență în relațiile sociale – un mecanism de protecție în fața unui mediu perceput ca ostil sau neînțelegător. Acest comportament NU ține de autism în sine, ci de trauma socială, cum ar fi bullying-ul din copilărie sau eșecurile repetate în menținerea relațiilor. 

Studiile despre sănătatea mintală a adulților autiști arată prevalențe crescute de anxietate, depresie și chiar simptome de ale stresului post-traumatic complex (C-PTSD), din cauza dificultăților adaptative la o lume nepregătită să-i accepte.

În acest context, dacă unii autiști par „mereu în gardă” sau „dificili”  în interacții, specialiștii ar trebui să vadă dincolo de suprafață: nu autismul îi face așa, ci modul în care au fost tratați, poate le-a indus acest mod de a reacționa. 

Desigur, nu excludem că unele persoane pot avea atitudini nepotrivite independent de autism, însă acest lucru NU invalidează și nici NU confirmă un diagnostic. Precum orice altă persoană, un autist poate fi: amabil, răutăcios, introvertit, certăreț. Există o diversitate de personalități și în spectrul autist, la fel cum există și în rândul neurotipicilor.

Afirmația conform căreia cei care fac astfel de auto-identificări „nu petrec suficient timp cu persoanele autiste ca să înțeleagă cât de greu e să dai o replică la obiect sau să își adapteze mimatul” sugerează că acești tineri ar confunda trăsăturile neurotipice cu autismul, neînțelegând ce înseamnă autismul și dificultățile asociate.

Totuși, în cercetarea autismului, există o teorie modernă cunoscută sub numele de „Problema Empatiei Duble” (Double Empathy Problem). Conform acesteia, dificultățile de comunicare dintre autiști și neurotipici nu sunt unilaterale (doar „vina” persoanei autiste), ci rezultă dintr-un decalaj reciproc de înțelegere.

Citește și:

Conform teoriei lui Damian Milton, autiștii comunică la fel de eficient între ei cum o fac neurotipicii între ei – „deficitul” de comunicare apare mai ales în interacțiunile între neurotipici și autiști. 

Cu alte cuvinte, interacțiunea socială e un tango - eșecul comunicării poate fi la atribuit în egală măsură:

• persoanelor neurotipice, care nu înțeleg stilul de comunicare autist;
• persoanelor autiste de a se conforma așteptărilor neurotipice.

Relevanța acestui punct este că a „da o replică la obiect” depinde de ce consideră interlocutorul a fi la obiect. Un autist poate oferi un răspuns perfect logic din punctul lui de vedere, dar care poate părea vag sau nepotrivit pentru un neurotipici din cauza diferențelor de perspective.

Aceasta NU înseamnă că persoana autistă nu a avut un răspuns ci că a existat o nealiniere în modul în care fiecare dintre ei decodifică mesajul. 

Astfel o persoană care „are mereu replica la el” poate fi foarte bine autistă, dacă răspunsurile sale ascuțite vin dintr-o poziție defensivă în fața neînțelegerii. La fel, cineva care pare că nu are replică, poate fi doar copleșit de contextul social. Nu există un singur tip de răspuns social pentru persoanele autiste, la fel cum nu există un tipar unic nici pentru persoanele neurotipice.

Legat de „adaptarea mimatului” (adică, abilitatea de a ajusta expresiilor faciale și limbajului corporal în funcție de context), este adevărat că multe persoane autiste au dificultăți în a-și regla expresivitatea non-verbală (uneori par inexpresive sau, din contră, au gesturi atipice).

Totuși, mulți autiști învață să compenseze prin imitarea conștientă a gesturilor altora, un fenomen cunoscut sub numele de camuflare sau mascare.

Femeile autiste, în special, sunt foarte bune la a imita reacțiile „normale” social, iar acest lucru le poate face să treacă neobservate ca autiste timp de ani de zile (National Autistic Society, 2025).

Această adaptare însă are un cost: e un efort mental și emoțional considerabil. Studiile arată că mascarea prelungită a trăsăturilor autiste poate duce la epuizare, anxietate severă și chiar idei suicidare (Tamilson et al., 2024).

Așadar, faptul că cineva pare să își poată „adapta mimica” NU dovedește că acea persoană nu este autistă. Această (aparentă) abilitate ar putea, de fapt, să fie dovada unui efort constant de a se integra.

Mulți adulți autiști au raportat că au jucat un „rol” toată viața, imitând gesturile celorlalți și învățând replici standard pentru situațiile sociale, doar pentru a se prăbuși de epuizare în intimitatea casei.

Faptul „pe lume există multe feluri de a fi atipic”, cum spune textul original, un observator neavizat poate confunda camuflajul autist cu neurotipia sau poate atribui atipicului altă cauză. 

Așadar, NU putem stabili cine este sau nu autist pe baza comportamentelor stereotipice. Autismul se manifestă diferit de la o persoană la alta:

• unii autiști sunt tăcuți, alții sunt combativi;
• unii nu pot privi deloc în ochi, alții devin actori sau profesori;
• unii PAR lipsiți de introspecție, alții devin experți care scriu cărți despre propria lor minte.

Ceea ce definește autismul sunt criteriile clinice despre pattern-uri de comunicare și interese, nu gradul de amabilitate sau de tăcere.

Orice descriere simplificată a autismului („autistul tipic e așa și pe dincolo”) va avea întotdeauna excepții semnificative. Ar putea fi benefic pentru profesioniști să fie conștienți de aceste variații și să EVITĂM judecățile de tip:

„nici nu pari autist, deci sigur nu ești”.

Din păcate, multe persoane autiste se confruntă cu astfel de afirmații, care le invalidează experiența.

Afirmația 4: Neurodivergență ≠ orice particularitate: importanța diagnosticului riguros și a diagnosticelor diferențiale

Afirmația „pe lume există multe feluri de a fi atipic, nu orice particularitate înseamnă autism” este corectă și esențială. Într-adevăr, neurodiversitatea include o gamă largă de variații neurologice și psihice. Pe lângă ADHD și autism, aceasta mai cuprinde, de exemplu, variații precum dislexia, discalculia, dispraxia, etc.

Așadar, faptul că o persoană este „altfel” nu înseamnă neapărat că este autistă; poate fi altă condiție sau doar o variație a personalității care NU se poate încadra ca tulburare. În acest sens, specialiștii au un rol esențial: evaluarea diagnostică diferențială. 

În cazul în care există suspiciunea de autism la un adult, o evaluare corectă ar trebui să cuprindă, conform ICD-11 (descris în Greaves-Lord et al., 2022): 

1. anamneză detaliată a dezvoltării din copilărie (pentru a observa semne timpurii, conform criteriul de debut în perioada de dezvoltare);
2. inventarierea simptomelor actuale pe cele două axe majore:
   1. comunicare socială reciprocă;
   2. comportamente repetitive/interese speciale​.
3. aplicarea de scale clinice validate (MIGDAS-2, ADI-R etc.);
4. analiza altor posibile explicații sau condiții co-ocurente. 

Un diagnostic de autism nu se pune doar pentru că cineva „se simte diferit” sau „are puțini prieteni” – trebuie să existe un ansamblu de trăsături pervazive și persistente.

De exemplu, o persoană poate părea ciudată sau izolată social din cauza unei tulburări schizotipale (care implică bizarerii cognitive, credințe stranii, dar nu incapacitatea de a înțelege reciprocitatea socială așa cum se întâmplă în autism).

De asemenea o persoană autistă poate avea dificultăți de concentrare și agitație din ADHD, dar fără probleme semnificative de interacțiune socială (deși ADHD și autismul pot coexista).

Există și cazuri în care o persoană percepută drept „ciudată” să nu aibă niciun diagnostic – pur și simplu are o personalitatea excentrică, dar funcțională.

Așadar, NU orice persoană atipică este autistă – un punct recunoscut de comunitatea neurodiversității. Totuși, ar putea fi justificat să speculăm autismul atunci când mai multe trăsături atipice converg:

• diferențe de comunicare;
• moduri rigide de gândire;
• hiperfocus pe interese neobișnuite;
• atipicități senzoriale (hiposensibilități, hipersensibilități, preferințe sau aversiuni).

Conceptul de spectru autist actualizat în DSM-5 (2013) tocmai a încercat să realizeze tocmai acest lucru: lărgirea criteriilor, pentru a include și forme mai subtile de autism (cum era în DSM-4 sindromul Asperger).

Ca efect, mulți adulți care anterior ar fi fost considerați „non-autiști” conform vechilor definiții stricte, acum se încadrează pe spectru. Acest lucru NU este e rezultat al influențelor modei, ci al evoluției științei și înțelegerii clinice. 

De exemplu, ICD-11 (adoptat de OMS) recunoaște faptul că unele persoane cu autism reușesc să funcționeze foarte bine în copilărie datorită unor eforturi excepționale, iar manifestările devin evidente doar atunci când cerințele de mediu cresc (adolescență, viață independentă) (Greaves-Lord et al., 2022). Prin urmare, un diagnostic tardiv la nu înseamnă că autismul nu a existat anterior.

Ce știm despre prevalența autismului?

Pe scurt: faptul că nu este deloc o condiție rară.

Estimările epidemiologice recente arată o prevalență globală în creștere a identificării autismului – The Lancet Psychiatry raporta că în 2021 la nivel mondial se estima că 1 din 127 de persoane se află pe spectrul autist​ (Charman, 2024). Această cifră este semnificativ mai mare decât estimările de acum un deceniu (de ex., 1 din 250).

Autorii studiului subliniază că subliniază însă că această creștere se datorează în principal unor metode mai bune de identificare și unei conștientizări mai mari, nu neapărat unei creșteri reale a incidenței. (Charman, 2024). 

Cu alte cuvinte, autismul a fost mereu prezent, dar mai multe persoane nu erau diagnosticate. Abia recent societatea a început să „vadă” mai mulți autiști care înainte rămâneau invizibili în statistici.

Acest fapt susține necesitatea de a lua în serios suspiciunea de autism chiar și la persoane considerate anterior „ciudate” – este foarte probabil ca mulți dintre aceștia să fie pe spectru și să aibă nevoie de suport specializat.

Desigur, în procesul diagnostic, un specialist trebuie să verifice și alte posibile explicații: sunt aceste manifestări explicabile mai bine de o tulburare de personalitate?

Printre acestea se numără, dar fără a se limita la:

• tulburarea borderline, care poate semăna cu autismul prin impulsivitate și relații haotice, dar se diferențiază prin motivele subiacente – frica de abandon, fluctuațiile în percepția de sine );
  
• tulburarea obsesiv-compulsivă (OCD), care poate mima interesele restrânse ale autismului, dar în cazul OCD există o anxietate intensă legată de obsesii și compulsii, pe când interesele persoanei autiste sunt sursă de plăcere, nu de ego-distonice);
  
• schizofrenia, poate provoca izola socială și comportamente bizare, dar este asociată cu elemente psihotice – delir, halucinații – absente în autism.

Aceste diferențe sunt esențiale pentru formarea de bază a clinicienilor. Cu instrumentele potrivite, nu este dificil să se facă distincția între autism și alte condiții, atunci când evaluarea este temeinică.

Problema apare atunci când mulți clinicieni nu au experiență în lucru cu adulți autiști, ceea ce poate duce la ratări de diagnostic. Dar comunitatea științifică face eforturi să corecteze acest lucru.

Citește și:

Un studiu olandez menționat anterior recomandă instruirea mai bună a profesioniștilor în a recunoaște prezentările de autism la vârsta adultă și relația complexă cu alte condiții psihiatrice (Kentrou et al., 2024).

În concluzie, este corect să afirmăm că „nu orice persoană atipică este autistă”. Însă este eronat să folosim această observație ca un argument împotriva celor care, deși atipici, chiar sunt autiști. Soluția nu stă nici în diagnosticarea excesivă, nici în respingerea rapidă a suspiciunii de autism doar pentru că „pare doar o personalitate diferită”.

Soluția stă în rafinarea procesului de screening și diagnostic. Fiecare caz trebuie evaluat individual, cu mintea deschisă și fără prejudecăți. Dacă un tânăr se auto-declară autist, răspunsul profesionist NU ar trebui să fie:

„Eh, azi toți se cred autiști, poate ești doar diferit”

… ci mai degrabă:

„Hai să explorăm împreună această posibilitate, să vedem ce indicii pro și contra există,
să înțelegem amândoi mai bine prin ce treci!”

Neurodivergența este un termen umbrelă care cuprinde multiple moduri atipice de funcționare a creierului. Identificarea corectă a acestora (fie că este vorba de autism, ADHD, sau altceva) ține de actul medical responsabil, NU de conversațiile avute pe rețelele de socializare.

Afirmația 5: Rolul activismului și al perspectivei neurodiversității în conștientizarea autismului

Afirmațiile criticate atribuie meritul pentru faptul că „autismul e azi pe buzele tuturor” în mod exclusiv activismului părinților de copii autiști, care ar fi făcut lobby pentru definirea diagnosticului, pentru cercetare, intervenții și suport.

În același ton, se sugerează că, datorită acestui activism, autismul a ajuns o etichetă mai acceptabilă social (mai puțin stigmatizantă decât alte tulburări, precum schizofrenia), permițând astfel tinerilor să și-o însușească poate chiar eronat. Nu negăm faptul că este important să recunoaștem rolul istoric al organizațiilor de părinți în susținerea drepturilor persoanelor autiste.

În ultimele decenii, eforturile lor au condus la schimbări notabile:

• includerea autismului în politicile publice de sănătate;
• finanțarea unui număr de studii în creștere în domeniul neuroștiințelor și geneticii a autismului;
• elaborarea unor secțiuni specializate în ghidurile de practică medicală la nivel internațional (precum cele ghidurile NICE în UK, ghidul Asociației Americane de Psihiatrie, etc.);
• crearea unor rețele de suport pentru părinți și copii.

În România, presiunea societății civile, a dus la recunoașterea legală a autismului, oferind acces la servicii și adaptări. Toate acestea au într-adevăr la bază vocea părinților și a activiștilor.

Consecința directă este o vizibilitate mai mare a autismului în discursul public – lucru confirmat de datele epidemiologice (prevalența cunoscută a crescut, dar mai ales gradul de conștientizare al populației a crescut). 

Dacă în anii ‘80-‘90 puțini auziseră de autism (era considerat o boală rară și gravă a copilăriei), astăzi majoritatea oamenilor au o idee generală despre ce înseamnă. Din această perspectivă, tinerii adulți de astăzi au avantajul că pot recunoaște semne de neurodivergență la ei înșiși pentru că trăiesc într-un climat informațional mult îmbunătățit față de generațiile trecute. Acest fapt nu ar trebui văzut negativ – este un progres social.

În plus față de activismul părinților, trebuie subliniat și aportul esențial al activismului persoanelor autiste însele, mai ales odată cu apariția mișcării neurodiversității la sfârșitul anilor ’90. Termenul neurodiversity a fost propus de sociologa Judy Singer (ea însăși autistă) în 1998, iar ulterior a fost promovat de numeroși activiști autiști.

Mișcarea neurodiversității a schimbat paradigma, de la o viziune strict medicală (autismul ca tulburare de eradicat sau normalizat) spre o viziune socială, care privește autismul ca pe o diferență neurologică ce trebuie acceptată și integrată (Shaw et al., 2021).

Această perspectivă nu neagă dificultățile pe care le întâmpină persoanele autiste, dar le contextualizează ca rezultat al nepotrivirii cu un mediu „proiectat” doar pentru neurotipici. Grație activismului neurodiversității, s-a impus tot mai mult limbajul afirmativ: 

• mulți preferă acum sintagma „persoană autistă” sau „neurodivergentă” (în loc de formulări stigmatizante);
• se pune accent pe sprijin și acomodări în loc de „vindecare”;
• obiectivele intervențiilor sunt re-evaluate pentru a fi centrate pe calitatea vieții individului, nu pe a-l face să pară „normal” cu orice preț.

De asemenea, datorită acestor schimbări, media portretizează mai frecvent persoane autiste cu grade ridicate de funcționalitate, se publică cărți și ghiduri pentru adulții care descoperă că sunt pe spectru, universitățile au început să ofere servicii de suport pentru studenții neurodivergenți.

Citește și:

Toate acestea contribuie la faptul că eticheta de „autist” nu mai echivalează instant cu excluderea socială sau cu imagini de Hollywood ale geniului inadaptat (precum „Rain Man”), ci începe să fie percepută mai nuanțat, mai umanizat.

Așadar, a afirma că „autismul este azi e pe buzele tuturor, se datorează părinților” este PARȚIAL corect, dar INCOMPLET. Acest rezultat se datorează și persoanelor autiste (de toate vârstele) care au vorbit despre asta.

Indiferent cui se datorează, rezultatul (care constă un grad mai mare de accesibilitate a informației despre autism) este unul pozitiv, și oferă șansa unor oameni care înainte sufereau în tăcere să se recunoască, să afle că nu sunt singure și să ceară ajutor.

Faptul că unii se pot autodiagnostica în 2025 poate părea deranjant pentru unii clinicieni tradiționaliști, dar în fond este un simptom al democratizării cunoașterii medicale. Ideal ar fi ca oricine are suspiciuni să poată merge la un specialist, însă până ajung acolo, mulți se rezumă la resursele disponibile online sau în comunități de profil.

Misiunea noastră, ca profesioniști, este să canalizăm acest lucru spre un demers corect: să oferim informație validă, să îi îndemnăm pe cei care se identifică cu autismul să consulte un expert, să facilităm un cadru în care nu vor fi judecați, ci ajutați să afle adevărul.

În ceea ce privește stigmatizarea diferitelor diagnostice: este adevărat că unele tulburări severe (schizofrenia, tulburările de personalitate dramatice) se lovesc și astăzi de o stigmatizare mai dură decât autismul. În comunitatea autismului, prin efort comun al părinților și autiștilor activiști, s-a reușit o oarecare „îmblânzire” a imaginii publice. Aceasta NU înseamnă însă că autismul a devenit „cool” sau complet lipsit de stigmat. 

Multe persoane autiste încă se confruntă cu discriminare la angajare, cu bullying la școală, cu marginalizare socială. Simplul fapt că există și aspecte pozitive asociate (ex. percepția că unii autiști pot avea abilități/ talente remarcabile în diverse domenii) nu anulează dificultățile reale (un adult autist poate avea talent la matematică dar totuși poate eșua la interviuri de job din cauza dificultăților sociale). 

Scopul trebuie să fie reducerea stigmei pentru toate tulburările.. Ideal, nimeni nu ar trebui să simtă că trebuie să evite un diagnostic din cauza rușinii – nici autism, nici schizofrenie, nici borderline. 

Dacă astăzi autismul a devenit un diagnostic ceva mai „digerabil” social decât altele, acest fapt ar trebui replicat și pentru celelalte tulburări, nu folosit pentru a invalida persoanele autiste. În definitiv, nimeni nu alege cu ce tulburare sau diferență neurologică se naște. Comunitatea de sănătate mintală are datoria să promoveze respectul și empatia față de toate aceste diferențe și afecțiuni.

Validitatea științifică și etică a perspectivei neuroafirmative

Perspectiva neuroafirmativă (sau neurodiversity-affirming) susține că intervențiile și atitudinile față de persoanele neurodivergente pornesc de la acceptarea diferențelor lor neurologice ca parte a diversității umane, nu ca defecte de reparat, și urmăresc împuternicirea individului, nu neapărat „normalizarea” lui forțată. Această perspectivă a câștigat teren, pe măsură ce tot mai multe dovezi au arătat limitele modelului medical centrat pe deficit. 

Desigur, neuroafirmativ nu înseamnă „fără tratament” sau „ignorați suferința” – înseamnă mai degrabă că suportul oferit trebuie să fie aliniat nevoilor reale ale persoanei și identității acesteia, nu impus împotriva voinței ei sau cu prețul anihilării personalității.

Din punct de vedere științific, această abordare este susținută de cercetări care evidențiază efectele benefice ale acceptării de sine și ale mediului suportiv asupra sănătății mintale a neurodivergenților.

Studiul BSMS oferă un exemplu clar: participanții au descris primirea diagnosticului de autism (după o perioadă de diagnostic eronat) drept o experiență transformatoare, care le-a permis să se accepte și i-a scutit de efortul nociv de a pretinde că sunt altcineva (Tamilson et al., 2024).

În loc să li se mai ceară „să se vindece” sau „să nu mai fie ciudați”, odată cu confirmarea autismului accentul s-a mutat pe susținerea diferențelor lor, fapt ce le-a îmbunătățit considerabil starea psihică (Tamilson et al., 2024). La polul opus, s-a constatat că tratamentele non-afirmative – de exemplu, încercările de a suprima particularitățile autiste și de a le cere persoanelor să se conformeze complet normelor sociale – pot fi profund dăunătoare.

Obligarea la masking continuu (cum se întâmpla când un diagnostic de personalitate punea presiune pe persoana autistă să „se comporte normal”) a fost resimțită ca traumatică și asociată cu risc suicidar crescut (Tamilson et al., 2024).. 

A ignora vocea persoanelor autiste în stabilirea intervențiilor terapeutice înseamnă a risca intervenții nepotrivite. Un articol din 2025 subliniază că aproape niciun program de terapie nu a ținut cont de părerea autiștilor despre ce își doresc de la suportul oferit, însă implicarea lor activă și stabilirea unor obiective auto-determinate duc la soluții mai eficiente și acceptate (Brosnan & Camilleri, 2025).

Cu alte cuvinte, atunci când ascultăm persoana neurodivergentă și o sprijinim să-și atingă propriile obiective în loc să impunem obiectivul „să pari normal”, rezultatele sunt mai bune pe termen lung.

Din perspectivă etică, abordarea neuroafirmativă se aliniază cu principiile demnității umane, autonomiei și non-maleficenței. În loc să tratăm neurodivergența ca pe un neajuns de ascuns, o tratăm ca pe o parte identitară ce merită respect.

Asta nu înseamnă glorificarea suferinței – dacă un autist are un meltdown de natură senzorială sau o persoană cu ADHD are impulsivitate ce îi dăunează, intervenim terapeutic, dar o facem colaborativ, explicând și căutând strategii de ajutor, nu făcând persoana să se simtă defectă. 

Comunitatea profesională își însușește treptat aceste principii. Un comentariu apărut în The Lancet Psychiatry (2021) evidenția faptul că o abordare exclusiv medicală, concentrată doar pe deficite, „perpetuează stigmatul și rușinea”, pe când o abordare care înglobează și perspectiva neurodiversității aduce beneficii atât pacientului cât și specialistului (Shaw et al., 2021).

Mai mult, autorii acelui comentariu – medici autiști – invitau colegii neurotipici să privească dezbaterea despre autism din unghiuri multiple și să includă experiența trăită a neurodivergenților ca pe o sursă validă de cunoaștere, nu ca pe o curiozitate subiectivă (Shaw et al., 2021).

Validitatea științifică a perspectivei neuroafirmative se reflectă și în recalibrarea unor instrumente de diagnostic sau intervenție: de exemplu, tot mai multe manuale clinice recomandă evaluarea punctelor forte ale persoanelor autiste (nu doar a deficitelor) și implicarea activă a acestora în planul de tratament. 

Acolo unde cândva se insista pe „antrenarea contactului vizual” sau evitarea auto-stimulărilor (stimming), acum se preferă:

1. identificarea cauzei disconfortului:

„De ce evită contactul vizual?
Are supraîncărcare senzorială?”

2. găsirea de soluții care să reducă stresul fără a nega natura persoanei (de pildă, oferirea posibilității de pauze senzoriale, folosirea comunicării alternative și/sau augmentate dacă există dificultăți în vorbire, etc.).

Această schimbare are la bază atât feedback-ul comunității autiste, cât și studii care arată că adaptarea mediului la persoana neurodivergentă, nu doar forțarea adaptării persoanei la mediu, scade semnificativ problema.

Acest fenomen ar putea indica faptul că problema NU este „copilul cu autism”, ci nepotrivirea dintre nevoile lui și mediul standard.

Citește și:

Pe scurt, abordarea neuroafirmativă este:

1. științific întemeiată, pentru că ține cont de tot ce am învățat despre autism – de la genetică la psihologie socială;
2. etic superioară altor abordări, pentru că respectă persoana și evită expunerea acesteia la suferința inutilă.

Această abordare NU romanticizează tulburările neuropsihice, ci propune o cale de mijloc:

• să recunoaștem când este nevoie de ajutor (și să-l oferim), și de asemenea;
• să NU patologizăm până la gradul la care anulăm identitatea persoanei.

Acest ethos al neurodiversității promovează empatia și incluziunea. Așadar, în loc de „n-ai cu cine” (expresie resemnată folosită în textul original).

perspectiva neuroafirmativă spune „ai cu cine și trebuie să ai cu cine”: specialiști, profesori, angajatori, membri ai familiei. Cu toții ar fi benefic să fie dispuși să învețe cum să comunice și să relaționeze cu persoanele neurodivergente.

Nu este doar responsabilitatea persoanei autiste să se adapteze, ci și a societății, să se adapteze. Aceasta este poate cea mai mare provocare și totodată cea mai mare șansă pe care ne-o oferă conceptul de neurodiversitate: să lărgească orizontul asupra condiției umane și să facă sistemele (de sănătate, de educație, de muncă) mai susceptibile la schimbare, în vederea acceptării diversității.

Concluzii: către un discurs informat, empatic și profesionist despre neurodivergență

În lumina celor discutate, devine evident că afirmațiile inițiale ale celor doi profesioniști privind autismul și neurodivergența sunt nefondate din perspectivă științifică și contraproductive din perspectivă etică.

Ipoteza că persoanele cu tulburări de personalitate s-ar ascunde sub eticheta de autist pentru a evita stigmatul NU este susținută de dovezi. Dimpotrivă, cercetările arată că autiștii au fost adesea forțați de prejudecăți să „se ascundă” sub diagnostice psihiatrice greșite, și abia recent reușesc să revendice identitatea corectă. 

Autodiagnosticarea NU este un joc narcisist, ci o consecință a barierelor sistemice, frecvent întâlnită la femei și alte grupuri sub-diagnosticate, și care oferă adesea alinare și ghidare celor în cauză, până la confirmarea profesională. 

Persoanele autiste pot avea insight, pot argumenta și pot riposta, argumentând că:

1. aceste trăsături țin de personalitate și experiențe de viață, NU infirmă prezența autismului;
2. dificultățile de comunicare ar fi benefic să fie înțelese ca diferență reciprocă ce necesită punți de legătură din ambele sensuri, NU ca absență a dorinței de comunicare.

NU orice om diferit este autist, însă atunci când cineva manifestă tiparele caracteristice autismului, prejudecata „poate e altceva, sigur nu e autism că prea vorbește bine” trebuie înlocuită cu o evaluare riguroasă și lipsită de bias.

Datorită activismului părinților și al persoanelor neurodivergente, trăim într-o perioadă în care neurodivergența este mai bine înțeleasă și mai vizibilă ca oricând. Specialiștii au datoria de a folosi această oportunitate pentru a educa publicul, nu pentru a-l dezinforma.

Un discurs public mai informat și empatic despre autism presupune să corectăm prompt afirmațiile eronate, precum cele analizate, dar fără a genera antagonism inutil. În loc de ridiculizare sau invalidare, putem oferi explicații bazate pe DSM-5-TR, pe studii clinice și pe relatarea autentică a celor implicați.

De exemplu, dacă în mass-media cineva sugerează că „toți tinerii se cred autiști acum pentru că e cool”, un specialist bine documentat poate interveni explicând calm că, în realitate, mulți tineri doar acum au acces la informația necesară care le permite să considere posibilitatea unui diagnostic de autism și poate cita statisticile relevante pentru a arăta că nu e o epidemie imaginară, ci o mai bună recunoaștere (Charman et al., 2024).

Similar, în fața ideii că „autismul e mai ușor, schizofrenia e nasoală”, putem evidenția necesitatea de a empatiza cu oricine suferă, punctând că fiecare condiție are provocările sale, iar scopul nostru este să reducem suferința și stigmatul la toți, nu să creăm discrepanțe între pacienți.

Pentru specialiștii în sănătate mintală, combaterea prejudecăților despre neurodivergență nu este doar o chestiune academică, ci și o responsabilitate profesională. Felul în care publicul percepe autismul și ADHD-ul influențează în mod direct viața pacienților: de la disponibilitatea familiilor de a accepta diagnosticul unui copil, la șansele unui adult autist de a fi angajat.

Dacă lăsăm fără replică afirmații publice precum cele discutate, contribuim pasiv la consolidarea unui climat ostil pentru neurodivergenți. Pe de altă parte, dacă venim cu informații documentate, prezentate într-un ton respectuos, putem schimba mentalități.

Putem explica, de pildă, că neurodivergența nu este o etichetă de conveniență, ci un concept ce reunește diferențe de neurodezvoltare reale, și că a adopta o abordare neuroafirmativă înseamnă a crea o societate mai incluzivă.

Putem cita exemplul țărilor care investesc în programe de diversitate neurologică la locul de muncă, având beneficii economice. Toate aceste argumente, odată aduse în spațiul public, fac criticile simpliste de tip „e doar lobby-ul părinților și moda internetului” să pară ceea ce sunt – neinformate.

În final, neurodiversitatea ne provoacă pe toți să ne extindem empatia dincolo de tiparul majoritar. Ca specialiști, arătăm empatie nu doar față de pacienții noștri neurodivergenți, ci și față de publicul care poate nu a fost educat încă în acest sens.

Persoanele autiste și altfel neurodivergente există printre noi dintotdeauna – acum că le recunoaștem, avem obligația să le susținem și să corectăm percepțiile greșite. În loc de a spune „n-ai cu cine” referitor la cei ce nu pricep din prima, mai bine spunem „hai să explicăm încă o dată, mai clar”. 

Informarea, răbdarea și compasiunea sunt instrumentele noastre cele mai puternice. Folosindu-le, putem orienta discursul public către unul demn de secolul XXI:

• incluziv;
• bazat pe dovezi;
• centrat pe demnitatea fiecărui om, neurotipic sau neurodivergent.

Numai în acest mod putem construi punți de dialog în loc de ziduri!

Bibliografie

Baron‐Cohen, S. (2017). Editorial Perspective: Neurodiversity – a revolutionary concept for autism and psychiatry. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 58(6), 744–747. https://doi.org/10.1111/jcpp.12703

Brosnan, M., & Camilleri, L. J. (2025). Neuro-affirmative support for autism, the Double Empathy Problem and monotropism. Frontiers in Psychiatry, 16. https://doi.org/10.3389/fpsyt.2025.1538875

Charman, T. (2024). Global prevalence of autism in changing times. The Lancet Psychiatry. https://doi.org/10.1016/s2215-0366(24)00412-7

De Broize, M. de, Evans, K., Whitehouse, A. J. O., Wray, J., Eapen, V., & Urbanowicz, A. (2021). Exploring the Experience of Seeking an Autism Diagnosis as an Adult. Autism in Adulthood, 4(2), 130–140. https://doi.org/10.1089/aut.2021.0028

Greaves-Lord, K., Skuse, D., & Mandy, W. (2022). Innovations of the ICD-11 in the Field of Autism Spectrum Disorder: A Psychological Approach. Clinical psychology in Europe, 4(Spec Issue), e10005. https://doi.org/10.32872/cpe.10005

Shaw, S. C. K., McCowan, S., Doherty, M., Grosjean, B., & Kinnear, M. (2021). The neurodiversity concept viewed through an autistic lens. The Lancet Psychiatry, 8(8), 654–655. https://doi.org/10.1016/s2215-0366(21)00247-9

Kentrou, V., Livingston, L. A., Grove, R., Hoekstra, R. A., & Begeer, S. (2024). Perceived misdiagnosis of psychiatric conditions in autistic adults. EClinicalMedicine, 71, 102586. https://doi.org/10.1016/j.eclinm.2024.102586

Lombardo, M. V., & Mandelli, V. (2022). Rethinking Our Concepts and Assumptions About Autism. Frontiers in Psychiatry, 13. https://doi.org/10.3389/fpsyt.2022.903489

Milton, D. (2012). On the ontological status of autism: the ‘Double Empathy Problem’. Disability & Society, 27(6), 883-887. https://doi.org/10.1080/09687599.2012.710008

National Autistic Society. (2025). Autistic women and girls. Autism.org.uk. https://www.autism.org.uk/advice-and-guidance/topics/identity/autistic-women-and-girls

Tamilson, B., Eccles, J. A., & Shaw, S. C. K. (2024). The experiences of autistic adults who were previously diagnosed with borderline or emotionally unstable personality disorder: A phenomenological study. Autism, 29(2), 504–517. https://doi.org/10.1177/13623613241276073

Dacă acest articol ți-a fost de folos și dorești să ne susții să creștem și să creăm și mai multe resurse utile gratuite poți dona dând click aici

Alătură-te grupului „Autismul explicat de autiști” pe Facebook, pentru discuții și resurse neuroafirmative cu și despre autism și viață autistă.

Urmărește suntAutist pe Facebook, pentru ultimele articole, live-uri și alte resurse.

Alătură-te grupului „About ADHD România" pe Facebook și vizitează DespreADHD.ro pentru discuții și resurse despre ADHD din surse de autoritate