Autist la 22 de ani. Povestea lui David. "consider că tot ceea ce s-a întâmplat m-a adus unde sunt, și nu aș schimba nimic"
Salut! Sunt David și am fost recent diagnosticat cu ADHD și autism cu tulburare senzitivă. Deși eram mai entuziast să scriu despre ADHD, am decis până la urmă să scriu și despre autism 😊. Acesta nu m-a afectat la același nivel cu tulburarea de atenție, dar chiar și așa a avut un efect vizibil asupra abilităților mele de socializare de-a lungul întregii mele vieți. Îmi aduc aminte cum înca de la gradiniță nu puteam să îmi fac prieteni, la toate școlile la care am fost (5 la numar) am fost întotdeauna considerat ciudat, iar lumea era, cu câteva mici excepții, ostilă. Astfel am ajuns să consider că asta este normalitatea, și că de fiecare dată cand eram luat peste picior, mancam bătaie sau eram ridiculizat, era doar o forma de înteracțiune normală cu cei de o vârstă cu mine.
De când am primit prima pereche de căști în clasa a 5-a, am ascultat muzică în fiecare pauză pentru a acoperi zgomotul pe care îl găseam insuportabil. Acum, la 22 de ani, ies din casă doar cu căști la mine. Mă simt incredibil de incomfortabil atunci când rămân fără baterie la căști, iar de când s-au scos port-urile jack de la noile telefoane, îmi este greu să mă asigur ca am întotdeauna muzică cu mine.
Faptul că ascultam tot timpul muzică m-a făcut să fiu și mai stingher, iar deseori nu voiam să mă mai duc la scoală, chiar și după ce m-am mutat din clasele în care am primit „bully”. La facultate am întâlnit același mediu ca în scoală, zgomot insuportabil, dar pe care îl puteam acoperi cu muzică. Am folosit căști atât de mult încât atunci când mi s-a stricat ultima pereche, uitasem deja cât de oribil este să nu ai urechile acoperite în pauze sau pe autobuz/metrou.
Alte lucruri pe care le găsesc insuportabile, dar care nu mă afectează în viața de zi cu zi sunt lingurițele de lemn pentru înghețată, pe care le dau mai nou cei de la McDonald’s. Îmi este aproape imposibil să folosesc asemenea „abominații”, chiar și dacă mă gândesc la ele mă trec fiori pe spate. Similar, nu suport să aud sunetul unei periuțe de dinți, dacă persoana care se spală pe dinți nu sunt eu. Ca ultimă mențiune, am o frica existențiala de prelevarea de sânge, indiferent dacă sunt eu cel căruia i se prelevează, sau altcineva. As putea descrie senzația acului (cu mare dificultate, nu îmi place să vorbesc despre asta) ca un spin învelit în șmirghel. Acest lucru m-a afectat un pic mai mult, deoarece evit cu toată putința să mi se preleveze sange. Am observat că nu îmi este frică de ace în general, ci specific de acele introduse în vene; Ultima oara când mi-a fost prelevat sânge s-a simțit ca și când au trecut ore, deși toată „operațiunea” a durat doar două minute.
In momentele de stres extrem, mă simt mai putin atacat dacă sunt sub o pătura grea, sau ținut (în cazul prelevarilor de sânge) chiar dacă în mod normal îmi displace să fiu luat în brațe, sau ținut mai mult decât doresc eu.
În final, aș putea spune că a fi neurodivers nu mi-a adus doar necazuri, ci și multe momente și oportunități de introspecție. Deseori nu mi-am pus întrebări, ci am considerat că asa este normal, dar când m-am uitat mai în detaliu, am observat mecanisme de coping și de mascare pe care le utilizam pentru a putea să mă integrez. În ansamblu, consider că tot ceea ce s-a întâmplat m-a adus unde sunt, și nu aș schimba nimic, indiferent dacă a fost incomfortabil sau neplăcut. Viitorul este cel influențabil.