Empatia autistă. Cum este simțită empatia și emoția în autism.
În acest articol scris de Kristy Forbes vom descoperi empatia autistă în formele sale trăite, intime, cum e, cum o simțim și de ce probabil mitul lipsei de empatie a pornit. Kristy Forbes este specialist în suport pentru persoane autiste și neurodivergente, cu experiență extinsă în educație și în integrarea copiilor cu dificultăți sociale, emoționale și comportamentale, persoană autistă, căsătorită cu un bărbat autist, mamă a 4 copii autiști.
Fântâna adâncă și întunecată a empatiei și a autismului
Emoția e un risc. E internalizată, suprasolicitantă, consumatoare.
Autiștii au o intensitate a amplitudinii emoționale atât de mare și de profundă, încât majoritatea dintre noi o vom evita pe cât de mult putem.
Ne ținem ocupați, mergem în „locurile fericite” ale minții noastre, apelăm la băutură, la droguri, la mâncare, la jocuri de noroc...multe forme de dependență.
Emoția, pentru noi, nu este doar un „sentiment” sau o senzație conținută, exclusiv, într-un incident sau în mintea noastră.
Este un asalt al corpului, minții și al spiritului asupra întregii noastre ființe.
Fericirea, supărarea, furia...toate.
Există multă literatură despre dereglările noastre emoționale. În special, la copii.
Tantrumurile noastre. Episoadele noastre de furie. Depresia noastră. Anxietatea noastră. Bolile noastre mintale.
Și, totuși, există neînțelegeri atât de profunde și de problematice legate de aceste probleme.
E adevărat, avem diverse caracteristici care sunt o expresie a minților noastre diverse și a modurilor în care facem față lucrurilor.
Dar ceea ce se pierde din vedere este faptul că simțim profund, gândim profund, suntem profund cufundați în emoții.
În calitate de persoană autistă, mi-e teamă să înmoi degetele în fântâna tristeții și a durerii.
Poate fi un loc foarte adânc și întunecat.
Și eu, cu conexiunile mele neurodiverse, nu am nicio apărare împotriva modului în care îl percep.
Nivelul meu de empatie, de compasiune și de înțelegere e un dar.
Dar e și cea mai mare provocare.
Atunci când o altă persoană e afectată de durere în orice fel, dacă nu caut, în mod activ, să evit interacțiunea sau empatizarea cu ea, și eu îi percep durerea.
Mintea mea mă duce într-o călătorie a analizei, fără să am vreun cuvânt de spus.
Ce simte? Ce gândește? Are parte de suport? I se oferă speranță? De ce are nevoie? Care e intensitatea emoțiilor sale? Ce pot să fac? Cum pot să rezolv problema pentru ea? Cum va arăta viața ei acum? Cum își va petrece zilele? Va fi singură? Va avea energie să aibă grijă de ea?
Această analiză e interminabilă.
Și merge înainte, cu alte conexiuni cu persoana care suferă.
Familia ei, copiii ei, prietenii ei, cum vor fi afectați? Cum pot să ajut?
Acea compasiune și empatie devine o experiență reală, trăită.
O ia în sus, în jos, în afară, în toate direcțiile, analizând straturile exterioare ale cauzei durerii.
Alți oameni, lumea, cosmosul.
Ne acoperă ca o pătură grea și întunecată.
Acea fântână, adâncă și întunecată, a emoțiilor nu are o finalitate pe care o putem vedea. Nu pot vedea fundul, deci nu pot preveni pentru cât timp va continua empatizarea, analiza mea și suferința care vine din asta.
Pentru autiști, pentru că minților noastre le ia mai mult să proceseze lucruri de o asemenea intensitate, corpurile noastre preiau controlul.
De obicei, există o neînțelegere între cele două.
Corpul nostru caută să ne aducă înapoi în echilibru. Reglare emoțională.
Autostimularea, mâncarea, băutura, somnul, mișcările pline de adrenalină, insomnia, anxietatea, posibilitățile sunt infinite.
Corpul nostru caută să ne țină în viață. Să supraviețuiască.
Atunci când suntem față în față cu sarcina de a gestiona sau de a supraviețui corpurilor noastre panicate, dereglate, care sunt disperate să se alinieze minților noastre.
Lumea e conștientă că autiștii au dificultăți în a se regla emoțional.
Lumea e conștientă că avem meltdownuri, tantrumuri, furie, depresie.
Lumea e conștientă că evităm și că ne izolăm.
Este prezervare de sine.
Atunci când suntem afectați de emoțiile și experiențele altora, le percepem ca și cum ar fi ale noastre...ele devin ale noastre.
Apoi le luăm acasă, la familiile noastre, la copiii noștri, la viețile noastre de zi cu zi.
Copiii din spectru, uneori, până în adolescență și mult după, au tendința de a exterioriza două emoții.
Fericire/mulțumire și furie.
Tot ce este între rămâne în interiorul nostru.
Agitându-ne, gândind, procesând.
Dar, de obicei, suntem atât de suprasolicitați, încât ne e greu să identificăm emoțiile aflate între furie și fericire, și asta poate duce la o exprimare a furiei.
Simțim. Simțim foarte profund.
Atunci când alții spun „sunt trist”, vreau să știți că, în calitate de persoană autistă, „eu sunt consumată”.
Ascultăm, permanent, conversații, citim, permanent, cercetări despre noi care se bazează pe informații greșite, dureroase, denigratoare, discriminatorii, inexacte.
Acolo unde alții ne-au făcut rău cu ignoranța, opinia, hărțuirea, lipsa de înțelegere, acceptăm lipsa lor de înțelegere, lipsa de educație, lipsa de informație.
Asta este una din cele mai de bază și puternice expresii ale empatiei din comunitatea autistă.
Observațiile persoanelor non-autiste sunt periculoase.
Sunt o comparație simplificată cu expresia persoanelor non-autiste de a fi oameni.
Mințile noastre funcționează diferit, corpurile noastre, la fel.
Funcționează în modul în care au fost făcute să funcționeze - normalul nostru.
Simțim empatia. Simțim emoția. Le simțim la o intensitate atât de mare, încât, deseori, să le evităm e cea mai sigură opțiune pentru noi.
❗️ Un text de Kristy Forbes. Aceasta este o traducere în limba română. Preluarea textului în limba română se poate face, conform legii, doar cu menționarea și distribuirea sursei: https://www.facebook.com/inTunePathways/photos/a.187627888512979/299797600629340/.
De asemenea, menționez faptul că nu am nicio asociere cu autoareal textului. ❗️
