Fricile, fobiile copiilor și a adulților autiști
Copiii autiști pot dezvolta frici și fobii intense atunci când sunt comparați cu cei care nu au autism, iar înfruntarea acestora – sau chiar amenințarea de a le înfrunta – poate fi traumatică. La fel ca orice alte aspecte din cadrul societății, unele abordări de obicei utile pentru copii (în general, orice copil neurotipic ) nu sunt potrivite pentru a ajuta copiii autiști.
Copiii autiști au diferite tipuri de creiere, conectate în mod diferit, cu părți care sunt mai mult sau mai puțin dezvoltate sau conectate decât creierele tipic ale copiilor neurotipici. Aceasta este o simplificare brută și excesivă, dar diferențele sunt neurologice, foarte reale, acestea însemnând că experiența lor în lume este diferită și aparent inimaginabilă pentru alții.
În viața de zi cu zi, acest lucru poate însemna că sute de milioane de experiențe pe care oamenii le experimentează sunt afectate de ei în mod diferit, pe scurt experiența fiecăruia este foarte diferită, cu atât mai diferită dacă ești în spectru. De exemplu, un claxon declanșat neașteptat în spatele tău nu te va afecta prea mult dacă ești complet surd, nici un bliț al aparatului foto dacă ești complet orb. Dar pentru cei care aud și văd, impactul unui claxon sau a unui bliț puternic de lumină va fi experimentat de toată lumea de la moderat la puternic într-un mod diferit dar nu obligatoriu într-un mod traumatizant. Pentru cei care nu au sistemele senzoriale acordate, persoane desincronizate senzorial precum persoanele autiste, experiența ar putea fi și este deseori traumatizantă și complexă
Persoanele autiste și cele fără autism sunt similare prin modul în care răspund la stimuli dar nu prin modul în care percep stimulii
Persoanele autiste se comportă la fel ca persoanele neurotipice în reacție la stimuli intenși. Acestea pur și simplu trăiesc o intensitate mult mai mare, de cele mai multe ori și în situații foarte diferite.
Dacă îi vei spune unui copil autist să nu mai fie traumatizat de o alarmă de incendiu nu vei opri trauma, dar îl vei învăța să simuleze că nu îl afectează la fel de mult, pe scurt încurajezi acel copil să mintă legat de experiența sa. Comportamentaliștii numesc acest fapt „toleranță la suferință” și este mai mult un mod de a înghiți suferința în felul său cel mai brut, nu și reducerea ei. Persoanele autiste o recunosc ca fiind neputință învățată și acest lucru se manifestă într-o atitudine de inflexibilitate, neputință și frică în restul vieții lor. Persoanele autiste astfel nu mai încearcă să își susțină nevoile, la fel ca un copil complet neglijat cu „eșec de a crește” – “failure to thrive.” .
De ce copiii autiști dezvoltă frici și aparent fobii puternice
Fobia și teama sunt lucruri diferite. Fobiile sunt temeri care nu sunt raționale în ceea ce privește intensitatea sau subiectul lor. Să luăm spre exemplu povestea unui pitbull de 36 kg care era extrem de speriat de șosete. Orice șosete – chiar și o mică șosetă croșetată pentru păpuși. Dacă aș fi pus o șosetă în pragul ușii și o bucată de carne (preferata lui) pe cealaltă parte a șosetei, nu ar fi sărit peste ea și nici nu ar fi mers în jurul ei pentru a obține bucata de carne. Aceasta era o fobie, deoarece nu era rațională.
Tera, o femeie din cadrul spectrului, are o teamă severă de păianjeni, dar nu o voi numi fobie. Nu mușcă, nu atacă și în general, nu au puterea de a-mi provoca răni substanțiale sau de durată. Pur și simplu stau în jurul ei, sunt imprevizibili, pot mușca cauzând iritații puternice și arată ca mici butelii pe niște picioare comic de subțiri. DAR, își acordă libertatea de a recunoaște faptul că există cel puțin două lucruri care o înspăimântă la ei din motive logice.
În primul rând, par să fie atrași de locurile în care se pot acumula uleiurile din vârfurile degetelor – zăvoarele ferestrelor, mânerele ușilor, chiuvetelor, butoanele ceasului cu alarmă, ecranul telefonului, mânerul periuței de dinți etc. Ea se speriei ușor – atât de ușor, încât nu se poate relaxa niciodată decât atunci când este complet singură din cauza acestei temeri.
Se sperie la un nivel atât de extrem, încât țipă din interiorul plămânilor și apoi începe să plângă. Acest lucru se poate întâmpla de mai multe ori pe zi și cu cât se întâmplă mai des, cu atât mai sensibilă devine. Deci atunci când atinge ceva în mod regulat și ceva se mișcă sub degete, se înspăimântă într-o măsură traumatică pentru ea, datorită unei experiențe senzoriale similare dpdv tactil pe care a experimentat-o în trecut. Astfel senzația trecută și senzația actuală sunt procesate ca fiind aceleași, senzație a unui păianjen pe pielea degetelor.
Al doilea motiv pentru care teama ei de păianjeni are logică este desincronizarea sa față de senzațiile ei tactile și a aversiunea ei extremă față de senzațiile tactile fine. Pielea ei este foarte sensibilă, nu suportă nici măcar atunci când un fir de păr îi atinge partea posterioară a brațelor. Trebuie să poarte mâneci mulate pe piele sau cămăși ce îmi ajung cel puțin până la coate – toată ziua și în fiecare zi. Trebuie să poarte haine de compresie sub cămăși, pentru că nu suportă ca materialul să o atingă ușor. Picioarele unei insecte pe pielea ei ar fi de nesuportat.
La spectrul opus sunt eu, am o frică ce poate părea fobie irațională însă are o bază logică. Îmi este teamă că dulapurile din bucătărie au prea multă greutate în ele și ar putea cădea de pe perete, desprinzând părți din perete odată cu ele. Nu am văzut niciodată ca acest lucru să se întâmple, dar îmi provoacă, totuși, destulă anxietate. Acest aspect are legătură cu teama mea de a strica lucrurile din jur, care vine din suprareacția celor care m-au crescut la orice lucru stricat. Îmi este greu să îmi încadrez corpul în anumite situații, mereu mă lovesc de lucruri, scap lucruri ( am zeci de cazuri de telefoane sparte și alte lucrur ) și astfel un dulap pe jos cu vase sparte, borcane etc ar fi apogeul stricării de lucruri. De aia am fost extrem de obsedat ca corpurile de la bucătărie să fie extrem de bine fixate și ca în restul casei sa nu existe corpuri fixate pe perete.
Fricile persoanelor autiste, deseori, NU sunt fobii
Chiar dacă persoanele autsite pot avea frici intense despre viața de zi cu zi, acestea nu sunt întotdeauna fobii, chiar dacă pot părea iraționale. Temerile lor, culmile lor cele mai înalte ale bucuriei neadulterate, toate marile emoții – nu sunt diferite de ale unei persoane normale, neurotipice. Sunt doar mult mai intense și mai intens amplificate de implicarea socială.
Da, socialul este un factor amplificator pentru fobii. Astfel depinzând de cine ești, tu poți fi fără să vrei un factor amplificator pentru fobiile persoanei autiste din viața ta!
Pentru a ilustra modul în care implicarea socială poate amplifica modul în care o persoană experimentează ceva într-un fel care poate fi înțeles universal, imaginează-ți că încerci să te gâdili. Nu se întâmplă prea multe. Se simte ca și cum ți-ai face un masaj incomod.
Dar, dacă altcineva te gâdilă, este o experiență foarte diferită. Și rezistența oamenilor la gâdilat poate fi la fel de diferită. Pot râde și pot fi în același timp atât de copleșiți încât încep să lovească cu pumnul și piciorul pentru a scăpa. Nu sunt violenți, ci doar atât de copleșiți încât au pierdut controlul temporar. Alții nu se gâdilă deloc. Unii vor râde și lovi cu mâna sau piciorul doar la auzul posibilității de a fi gâdilați.
Cam așa se simte o persoană autistă. Există senzații pe care majoritatea oamenilor abia le simt, dar o persoană autistă le poate simți într-o măsură copleșitoare.
Dar dacă poți înțelege modul în care fiecare persoană reacționează diferit atunci când este gâdilată, de la teroare la apatie până la a plăti alți oameni pentru a-i gâdila de plăcere (fără nicio judecată) – atunci poți înțelege și faptul ca persoanele autiste pot reacționa foarte diferit la ceea ce poate fi considerat blând.
Oferă blândețe în fața autismului
Dacă o persoană autistă vă spune că sunetele o stresează, nu îi spuneți că este mult prea sensibilă. Nu încercați să o desensibilizați la sunet, cu gândul că se va obișnui sau să credeți că e doar o șmecherie sau o fiță. Nu se va obișnui. Va deveni tot mai retrasă, furioasă și apatică.
Oferiți-le acomodări – cum ar fi eliminarea necesității de a fi expuși sunetului, aparate de protecție a urechilor, căști pentru anularea zgomotului ( sunt mult mai ieftine în ultimul timp ) sau aparate auditive ce oferă acces la controlul volumului.
Aceste lucruri nu vor „răsfăța” sau „șmecheri” persoana autistă. O vor „împuternici” să învețe cum să existe în lume fără a trece prin atât de mulți stimuli neplăcuți. Fiți curioși, vedeți ce lucruri deranjează și oferiși acces la instrumente de ușurare a vieții senzoriale – cum ar fi ochelari de soare în interior dacă vizitați un loc iluminat, becuri mai puțin luminoase în casă, aparate auditive, eliminarea ceasurilor mecanice sau a lucrurilor care cauzează zgomote așa cum se oferă cârje pentru dizabilități mai evidente și mai bine înțelese.
