Iarna prin ochii mei: Autist în România Anilor '90

În locul bucuriei și entuziasmului specific sărbătorilor, fiecare zi se transforma într-o luptă epuizantă cu un șir nesfârșit de stimuli care mă copleșeau:

lumini care îmi străpungeau retina ca niște ace minuscule;
muzică ce părea că îmi sfredelește timpanele;
temperaturi care îmi provocau confuzie
poate cel mai greu de suportat: tradiții care pentru mine erau asemenea unui labirint fără hartă.

În paginile care urmează, vă invit să pătrundeți în lumea mea, să vedeți iarna prin ochii mei și să înțelegeți cum această perioadă, în loc să fie un basm magic, devenea adesea un coșmar senzorial.

⚠️

Nimic din ceea ce urmează NU reprezintă sfat medical sau profesional de orice natură. Aceasta se dorește a fi o relatare personală și obiectivă din perspectiva unei persoane autiste.

Contextul anilor '90: O lume care nu mă înțelegea

România acelor ani era o țară în tranziție, dar pentru persoanele autiste ca mine, era și mai mult decât atât - era o lume în care nimeni nu părea să vorbească limba noastră. Informațiile despre autism erau atât de puține încât păreau aproape inexistente, asemenea unei comori îngropate într-un deșert vast.

În familie, la grădiniță și mai apoi la școală, neînțelegerea modului în care gândeam și simțeam era asemenea unui zid invizibil care mă separa de ceilalți. Reacțiile mele de suprastimulare erau privite cu o mixtură de confuzie, frustrare și, uneori, chiar dezaprobare - simple „toane" ale unui copil dificil sau, și mai dureros, manifestări deliberat nepotrivite.

Ironia sorții făcea ca nimeni să nu-și dea seama că sunt autist, probabil pentru că nu mă încadram în profilul cunoscut conform acelor puține informații disponibil: nu doar că eram verbal (fluent), ci eram considerat un copil strălucit care spunea „perle" ce stârneau admirația adulților. Cunoșteam pe de rost toate mărcile și modelele de mașini. Eram ca o enciclopedie ambulantă, care masca perfect furtuna interioară ce mă măcina.

Nu doar atât: eram perceput ca fiind atât de „briliant", încât o parte din familie își dorea să mă transforme într-un fel de trofeu viu, visând să mă înscrie la emisiunea „Copiii spun lucruri trăznite".

Am simțit atunci, printr-un instinct natural de apărare (care m-a surprins și pe mine), că trebuie să mă opun. Simțeam că nu voiam să fiu mascota nimănui, un exponat într-un muzeu al curiozităților care distrează publicul. Mai târziu, am înțeles că aceasta era de fapt o convingere, desprinsă din valorile mele interioare specifice conștientizării de sine autiste.

Când încercam să-mi exprim neliniștea față de anumite obiceiuri sau când căutam să înțeleg logica din spatele lor, primeam invariabil același set de răspunsuri care păreau să fie săpate în piatră:

„Așa se face";
„Așa e tradiția" („din moși strămoși");
... sau, poate cel mai frustrant dintre toate:

„E frumos să fii ca toată lumea”.

Aceste cuvinte cădeau asupra mea ca niște sentințe definitive, închizând orice posibilitate de dialog real. Această abordare rigidă era cu atât mai chinuitoare pentru mine cu cât fiecare aspect al sărbătorilor de iarnă părea să se răzvrătească împotriva nevoilor mele fundamentale de liniște și predictibilitate.

Toate acestea se petreceau, fără să primesc explicațiile logice și clare de care aveam atâta nevoie. Întreaga perioadă se transforma într-un haos copleșitor de stimuli care mă asaltau din toate direcțiile - sonori, vizuali, tactili - lăsându-mă epuizat, dezorientat și, inevitabil, furios pe o lume care părea să nu părea că vrea să mă audă.

Supra-stimularea senzorială: Un dans pe sârmă

Avalanșa necruțătoare de stimuli senzoriali mă loveau din toate părțile, asemenea unor valuri într-o furtună pe mare. Era ca și cum cineva ar fi dat volumul lumii la maximum, iar eu nu aveam nicio telecomandă să-l reduc.

Peste tot unde-mi întorceam privirea, luminițele colorate clipeau neîncetat, într-un dans haotic care pentru alții reprezenta „magia Crăciunului", dar pentru mine era un asediu vizual nemilos.

Acasă, pomul de Crăciun, împodobit cu zeci de globuri strălucitoare și lumini intermitente, devenea un centru de tortură vizuală care îmi fura concentrarea și îmi epuiza resursele mentale. Fiecare clipire era ca un mic fulger care-mi străpungea creierul, făcându-mă să-mi doresc să pot închide obloanele minții, măcar pentru câteva clipe de răgaz.

Orașul întreg părea să conspire împotriva liniștii mele interioare. La radio, pe la televiziuni și în magazine, colindele și cântecele de sărbătoare se revărsau într-un torent sonor neîntrerupt. Rudele se adunau cu entuziasm debordant, invitându-ne să participăm la ceea ce pentru mine era un concert al anxietății.

Pentru un suflet hipersensibil la sunete, care căuta cu disperare logica din spatele acestor ritualuri sonore, muzica devenea o povară greu de purtat. Întrebarea mea eternă, rămânea suspendată în aer, într-un vid de neînțelegere:

„De ce trebuie să cântăm asta?”

Bombardamentul senzorial nu se oprea aici. Din bucătării se revărsau valuri după valuri de arome intense - de la sarmalele care sfârâiau în oale până la cozonacii proaspăt scoși din cuptor. Pentru alții, acestea erau miresme divine care vesteau sărbătoarea. Pentru mine însă, erau un labirint olfactiv copleșitor, în care mă pierdeam tot mai adânc.

Mesele festive, acele reuniuni prelungite unde vocile se întreceau în intensitate, râsetele explodau ca niște artificii sonore și felurile de mâncare se succedau într-un carusel amețitor, se transformau într-un test al rezistenței mele psihice.

Lupta cu temperatura era un capitol aparte al acestei povești: mă aflam permanent într-un conflict interior între:

nevoia de a fi suficient de protejat de frig;
presiunea de a nu părea "ciudat" purtând prea multe straturi de haine.

Uneori, corpul meu părea să fie într-o completă inarmonie cu mediul înconjurător - transpirând sub haina groasă când toți ceilalți păreau perfect confortabili, sau tremurând de frig când nimeni altcineva nu părea să simtă gerul.

Reglarea termică era pentru mine asemenea unui dans complicat ale cărui pași nu reușeam să-i învăț niciodată perfect. Iar când nu nimeream „doza perfectă" de haine, ridiculizările celor din jur cădeau asupra mea ca niște picături de ploaie înghețată, transformând anxietatea într-un companion permanent.

Toate aceste experiențe se acumulau zi după zi, strat după strat, până când presiunea devenea insuportabilă. Rezultatul? Episoade de epuizare profundă care uneori escaladau în crize intense de furie, dispreț și frustrare - sentimente amplificate la maximum de imposibilitatea de a primi explicații care să aibă sens pentru mintea mea analitică.

Era ca și cum aș fi fost singur într-o țară străină, unde nimeni nu vorbea limba mea și unde regulile păreau să se schimbe în fiecare clipă, fără niciun avertisment.

Ce altceva mă suprasolicita: Un vârtej de așteptări sociale

Dincolo de asaltul senzorial constant, existau și alte provocări care îmi transformau iernile într-un maraton emoțional epuizant. Mă trezeam prins într-un vârtej de așteptări sociale, în care trebuia să...

... să fiu vesel la comandă;
... să cânt colinde cu entuziasm prefabricat;
... să particip la petreceri (care pentru mine erau precum niște câmpuri de luptă senzoriale);
... să accept schimbări bruște de program, care îmi zdruncinau complet echilibrul interior.

Pentru mine, argumentul suprem al adulților - „pentru că așa se obișnuiește" - era la fel de logic precum încercarea de a explica culorile curcubeului unui orb din naștere. De fiecare dată când auzeam această justificare goală de sens, simțeam cum tensiunea din interior creștea asemenea presiunii într-un vulcan gata să erupă.

Întâlnirile cu rudele de sărbători erau precum un teatru absurd în care eram forțat să joc un rol pentru care nu primisem niciodată scenariul. Imaginați-vă o încăpere în care fiecare colț devine un punct de presiune:

voci care se suprapun într-o cacofonie dezorientată;
discuții care se întretaie ca niște săbii invizibile;
un tir neîntrerupt de întrebări care mă loveau precum niște proiectile:

„De ce nu mănânci și tu sarmale?”

„Nu-ți place cozonacul?”

„De ce stai așa trist?”.

Fiecare întrebare era o nouă piatră pe un morman de presiune care creștea constant, amenințând să se prăbușească. Iar când încercam să mă retrag, să găsesc un colț liniștit unde să-mi pot recalibra sistemul nervos suprasolicitat, insistențele celor din jur de a rămâne și a socializa erau precum lanțuri invizibile care mă țineau captiv într-un mediu toxic pentru echilibrul meu interior.

Iarna aducea cu ea și o altă provocare majoră: zilele scurte, cu lumină naturală puțină, care îmi destabilizau complet ritmul circadian. Era ca și cum cineva ar fi reprogramat ceasul meu biologic fără să-mi dea manualul de instrucțiuni.

Nu mai puteam intui când să mă trezesc și când să mă culc - soarele, acest reper natural atât de important pentru mine, părea că joacă un joc crud, dispărând mult prea devreme și apărând cu o întârziere exasperantă.

Starea mea de spirit se deteriora progresiv în această beznă prelungită, iar corpul meu părea să funcționeze într-un mod complet dezordonat, ca un mecanism ale cărui rotițe nu se mai îmbină corect.

Frigul și gestionarea temperaturii reprezentau un capitol aparte de provocări zilnice. Fiecare ieșire din casă - fie că era vorba de drumul până la școală sau o simplă vizită la piață - se transforma într-o ecuație complexă cu prea multe necunoscute. Percepția mea asupra temperaturii era fundamental diferită de a celor din jur, creând situații paradoxale care stârneau nedumerire și, adesea, critici nemiloase.

Uneori simțeam un frig pătrunzător care părea să-mi înghețe până și gândurile, în timp ce ceilalți se plimbau relaxați în haine subțiri. Alteori, încercând să compensez, mă îmbrăcam excesiv, doar pentru a sfârși transpirat și agitat, ținta unor glume usturătoare care mă făceau să mă simt și mai izolat și neînțeles.

Rutina zilnică, acel schelet invizibil care îmi oferea stabilitate și predictibilitate, se dezintegra complet în perioada sărbătorilor. Era ca și cum cineva ar fi luat calendarul vieții mele și l-ar fi aruncat pe fereastră, înlocuindu-l cu un carusel haotic de evenimente neprogramate:

vizite surpriză la rude;
musafiri care apăreau la orice oră fără niciun avertisment;
petreceri care păreau să nu se mai termine;
colindători care spărgeau bula mea de liniște;
telefoane care sunau ca niște alarme de incendiu;
bineînțeles, acele interminabile mese festive care pentru alții reprezentau punctul culminant al sărbătorilor.

În timp ce majoritatea vedeau în această dezordine organizată o sursă de bucurie și distracție, pentru mine fiecare zi nouă aducea un set proaspăt de provocări pentru care nu aveam manual de supraviețuire.

Mâncarea tradițională de sărbători reprezenta un alt front de luptă în acest război senzorial nesfârșit. Era un veritabil „asalt" asupra simțurilor mele: feluri de mâncare încărcate cu gusturi intense și necunoscute, arome care se ciocneau în aer într-un dans haotic, toate acestea servite pe fundalul constant al conversațiilor zgomotoase și al râsetelor care reverberau în pereții încăperii.

Deseori, simpla prezență în același spațiu cu atâtea mirosuri suprapuse îmi provoca o stare de disconfort aproape fizic. Refuzul meu de a mânca era interpretat ca un afront la adresa bucătăriei tradiționale, o formă de rebeliune culinară sau, și mai dureros, ca o expresie a neascultării și lipsei de respect.

Întrebările veneau ca niște săgeți otrăvite:

„De ce nu încerci sarmalele? Toată lumea le adoră!”

„Cum să nu-ți placă mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptor?”.

Cum puteam să explic că pentru mine, intensitatea acestor experiențe - amestecul copleșitor de mirosuri, gusturi, zgomote și prezențe umane - era asemenea unui tsunami senzorial care amenința să mă înece?

Tot ce îmi doream era simplicitatea: o masă basic, fără artificii culinare elaborate, servită într-un mediu liniștit unde să-mi pot asculta propriul ritm interior.

Ce (cred că) mi-aș fi dorit: Visul unui univers paralel

Privind acum înapoi la acele ierni ale copilăriei mele, văd cu o claritate aproape dureroasă cât de diferit ar fi putut fi totul dacă ar fi existat un alt tip de dialog, o altă cale de comunicare cu cei din jur.

În locul eternului „Așa se face" - acel verdict final care cădea ca o ghilotină peste orice încercare de înțelegere - mi-aș fi dorit să existe o punte de legătură între lumea mea interioară și cea exterioară. Iată ce ar fi putut schimba totul:

Explicații logice și simple: O hartă în teritoriul necunoscut

Dacă cineva s-ar fi așezat lângă mine și mi-ar fi explicat, cu răbdare și claritate, de ce cântăm colinde, care este povestea din spatele solstițiului de iarnă, sau ce simbolizează acele mese tradiționale încărcate, poate că totul ar fi căpătat sens.

Nu căutam să mi se impună tradiții, ci să înțeleg logica din spatele lor. Era ca și cum aș fi fost aruncat într-un joc complex fără să cunosc regulile, când tot ce-mi trebuia era cineva care să-mi explice de ce piesele se mișcă așa cum se mișcă.

Îmi imaginez cum ar fi fost să aud:

,,Vezi tu, colindele sunt ca niște scrisori muzicale transmise din generație în generație. Fiecare vers are o poveste, fiecare melodie păstrează bucăți din istoria noastră.”

O astfel de explicație ar fi transformat un ritual aparent arbitrar într-o conexiune cu trecutul, într-o punte peste timp pe care aș fi putut să o traversez în propriul

Un cadru flexibil: Spațiul de a respira

În loc să fiu forțat să particip la fiecare eveniment social ca și cum ar fi fost o obligație militară, mi-ar fi prins atât de bine să am libertatea de a-mi găsi propriul ritm. Un spațiu retras, un colț liniștit unde să mă pot retrage când simțeam că stimulii devin copleșitori - acestea ar fi fost precum balize de salvare într-o mare agitată.

Dacă cineva ar fi înțeles că nevoia mea de singurătate nu era un capriciu, ci o necesitate vitală pentru echilibrul meu interior, multe dintre crizele de furie și anxietate ar fi putut fi evitate.

Îmi imaginez o cameră liniștită, poate cu lumină naturală blândă, unde aș fi putut să mă retrag când simțeam că devine prea mult. Un loc unde să-mi pot recalibra simțurile suprasolicitate, să-mi regăsesc echilibrul interior, fără să mă simt vinovat că "stric" atmosfera de sărbătoare. Un sanctuar temporar, care să-mi permită să mă reconectez cu mine însumi înainte de a mă reîntoarce în vâltoarea socială.

Înțelegerea sensibilităților alimentare: Dincolo de "mofturi”

Ce diferență ar fi făcut dacă familia ar fi înțeles că sensibilitățile mele alimentare nu erau capricii sau încăpățânări, ci reacții reale la stimuli intenși! În loc să forțeze mâncăruri tradiționale care pentru mine erau copleșitoare senzorial, ar fi putut oferi alternative mai simple, mai apropiate de ceea ce puteam procesa.

Un meniu adaptat, chiar dacă nu era "tradițional", ar fi putut transforma momentele mesei din tortură în experiențe plăcute.

Mi-ar fi plăcut să aud:

„E în regulă dacă preferi ceva mai simplu. Hai să găsim împreună ce ți se potrivește.”

În loc de presiune și judecată, o astfel de abordare ar fi creat un spațiu sigur pentru explorare culinară în propriii mei termeni.

Dreptul de a refuza: Libertatea de a spune "NU!”

Poate cel mai important ar fi fost să pot spune „NU vreau!" fără să fiu etichetat drept rebel sau needucat. Să pot refuza să cânt colinde, să merg la colindat sau să mănânc anumite feluri de mâncare fără să simt că dezamăgesc pe cineva sau că sunt "ciudatul" familiei.

Libertatea de a alege cum să particip la sărbători, în loc să fiu forțat să urmez un scenariu prescris, ar fi putut transforma experiența într-una autentică și, poate, chiar plăcută.

Această libertate nu ar fi însemnat respingerea totală a tradițiilor, ci mai degrabă posibilitatea de a le explora și adapta în moduri care să aibă sens pentru mine. Poate că așa aș fi descoperit propria mea cale de a sărbători, propriul mod de a mă conecta cu spiritul sărbătorilor, fără să mă simt ca un outsider în propria familie.

Cum gestionez situația în prezent: Construind poduri peste timp

De-a lungul anilor, asemenea unui navigator care învață să citească stelele, am descoperit modalități proprii de a integra iernile și sărbătorile în ritmul meu personal. A fost un proces lung, uneori dureros, dar profund transformator. În cele din urmă, am învățat că nu trebuie să mă forțez să fiu o copie perfectă a celorlalți, ci pot să-mi creez propria versiune a sărbătorilor, una care să rezoneze cu felul meu de a fi.

În prezent, când știu că se apropie reuniunile familiale sau evenimentele sociale intense, îmi pregătesc cu grijă ceea ce am început să numesc „colțul meu de refugiu". Este mai mult decât un simplu spațiu fizic - este un mic univers personal unde pot să mă retrag când simț că devine prea mult.

Aceasta ar putea fi o cameră liniștită, o terasă unde aerul rece îmi limpezește gândurile, sau chiar o simplă plimbare în singurătate. Important este că am învățat să-mi acord acest drept fundamental - dreptul de a mă retrage și recentra fără să mă simt vinovat.

Am învățat să-mi modelez mediul înconjurător într-un mod care să-mi protejeze sensibilitățile senzoriale. În locul luminilor agresive care clipesc neîncetat, aleg decorațiuni cu lumină blândă, constantă, care creează o atmosferă liniștitoare în loc să-mi solicite sistemul nervos.

Muzica de sărbători, dacă există, este redată la un volum care îmi permite să o percep ca pe un fundal plăcut, nu ca pe un asalt sonic. Uneori, aleg să renunț complet la colinde tradiționale în favoarea unor melodii instrumentale line sau chiar a liniștii pure - și am învățat că e perfect în regulă să fac asta.

O descoperire importantă a fost că nu trebuie să rezonez cu toate obiceiurile de iarnă pentru a găsi bucurie în această perioadă. În loc să mă forțez să particip la tradiții care îmi provoacă disconfort, mi-am creat propriile ritualuri care îmi aduc liniște și satisfacție.

Uneori, aceasta înseamnă să-mi prepar un desert simplu, dar care îmi oferă confort senzorial. Alteori, înseamnă să mă cufund într-o carte bună care mă transportă într-o lume mai liniștită sau să fac o plimbare solitară în natură, unde zgomotul orașului se estompează și pot să-mi aud propriile gânduri.

Una dintre cele mai valoroase abilități pe care le-am dezvoltat este capacitatea de a comunica direct și onest despre nevoile mele. Am învățat să spun celor din jur când simt că devine prea mult, să cer timp și spațiu când am nevoie, să sugerez ajustări ale planurilor care să facă experiența mai ușor de gestionat pentru toți cei implicați.

Spre surprinderea mea, am descoperit că majoritatea oamenilor, odată informați despre nevoile mele specifice, devin mai înțelegători și mai dispuși să facă modificări care să creeze un mediu mai inclusiv.

Un mesaj pentru cei din jur: O invitație la înțelegere

Din poziția în care mă aflu acum, privind înapoi la copilul care eram și înainte la drumul care ne așteaptă ca societate, simt nevoia să transmit un mesaj de speranță și înțelegere. Îmi doresc ca alte persoane autiste, fie ei copii care își încep călătoria prin viață sau adulți care încă își caută echilibrul, să aibă parte de mai multă empatie și deschidere din partea familiei și prietenilor.

Consider vital ca societatea să înțeleagă că, pentru o persoană autistă, iarna și sărbătorile NU sunt în mod necesar (doar) o perioadă de bucurie automată, ci pot reprezenta un labirint complex de provocări senzoriale și sociale.

Înțelegerea și suportul pot veni prin gesturi care par mărunte pentru neurotipici, dar care pentru noi fac diferența între supraviețuire și bucurie autentică:

un colț liniștit unde să ne putem retrage când devine prea mult;
explicații simple și logice despre sensul tradițiilor în loc de impuneri arbitrare;
o masă adaptată nevoilor noastre senzoriale;
poate cel mai important: acceptarea fără judecată a refuzului de a participa la anumite activități.

Aceste gesturi aparent simple au puterea de a transforma radical modul în care experimentăm această perioadă și pot face diferența între amintiri traumatice și momente de conexiune autentică.

Concluzie: Un pod între două lumi

Privind înapoi la iernile copilăriei mele în România anilor '90, văd acum că nu era vorba doar despre lipsa farmecului sărbătorilor - era vorba despre un conflict fundamental între două moduri diferite de a percepe și experimenta lumea. În loc să fie o perioadă de magie și bucurie, pentru mine era un sezon al suprastimulării continue, al obligațiilor care păreau lipsite de sens și al confruntărilor permanente cu neînțelegerea celor din jur.

Fără informații despre autism și fără un cadru care să-mi permită să-mi exprim nevoile, copilăria mea a fost marcată de tensiuni și crize de furie în loc să fie presărată cu momentele de liniște și armonie pe care și le dorește orice copil.

Astăzi, deși multe lucruri s-au schimbat în bine și înțelegerea autism este mai nuanțată, încă mai există situații în care acel „Așa se face" rămâne argumentul suprem - un argument care continuă să nu rezoneze cu felul meu de a vedea și simți lumea.

Ca răspuns, am învățat să-mi construiesc propriile reguli și propriile tradiții, să accept că nu trebuie să urmez orbește obiceiurile doar pentru că așa dictează tradiția, și că este perfect în regulă să spun „nu" fără să mă simt vinovat sau inadaptat.

În final, sper că împărtășirea experienței mele va contribui la crearea unei lumi în care tot mai mulți oameni să înțeleagă și să respecte nevoile senzoriale și emoționale ale celor care percep realitatea diferit.

O iarnă cu adevărat magică nu este cea care strălucește cel mai tare sau răsună cel mai puternic, ci cea care oferă spațiu și acceptare pentru toate modurile în care putem experimenta bucuria. Doar astfel, consider că momentele de sărbătoare pot deveni cu adevărat calde și semnificative pentru fiecare dintre noi - inclusiv pentru acel copil sau adult autist care încearcă să-și găsească echilibrul în mijlocul iernii.