Iubeste-mă așa cum sunt! A fi mamă de copil autist.
Buna, tuturor! Ma numesc Elena, am 43 de ani si sunt mama unui baietel neurodivers. Baietelul meu are aproape 2 ani jumatate. El este o minune in viata mea si a sotului meu, a venit intr-un moment in care nu mai credeam ca organismul meu va fi capabil sa duca pana la final o sarcina.
Am avut o sarcina plina de complicatii medicale, iar in saptamana 20 de sarcina, internata fiind intr-un spital pentru ca pierdeam lichid amniotic cu picatura din cauza unei fisuri in saculetul amniotic, am aflat, in timp ce medicul ma consulta si verifica fatul, ca al meu copilas se va naste cu o problema la inima, o problema care va necesita neaparat o operatie, dar depindea doar de copil, mai precis de starea lui de sanatate, daca operatia va avea loc imediat dupa nastere sau la cateva luni dupa nastere.
Am fost intrebata daca doresc sa intrerup sarcina. Am zis din capul locului medicului ca nu doresc acest lucru si vreau sa merg mai departe cu sarcina, pentru ca-mi iubeam si-mi iubesc copilul, l-am iubit dintotdeauna, inca de cand am stiut am stiut ca vreau sa devin candva mama.
Va intrebati poate ce legatura au toate acestea cu neurodiversitatea. Sa va povestesc in continuare: am observat, inca din primele de saptamani de viata ale copilului, ca plange mult, nu mananca prea bine, nu doarme prea bine, se speria de jucarii, de sunetele jucariilor mai precis, uneori punea manuta pe anumite jucarii si le arunca dezgustat din manute, adesea se comporta ca un copilas foarte sperios, sensibil, dar era si este un copil dulce, simpatic si zambaret, cand e in toane bune sau intr-o stare de liniste.
Am stiut inca din primele lui saptamani de viata, saptamana a treia mai precis, ca este un altfel de copil, un copil deosebit, special. Incetul cu incetul cuvantul "autism" prindea contur in mintea mea, dar stiti ceva? Am inceput sa-mi iubesc si mai mult copilul, pentru ca simteam ca va avea nevoie de mult mai multa dragoste si sprijin. Mai tarziu, cand copilul avea deja doi ani, specialistii ne-au confirmat ceea ce noi, parintii, stiam deja de ceva timp: avem un copil autist. Totul ne-a fost prezentat intr-o lumina sumbra, dar noi, parintii, am cautat sa ne focusam mai ales pe cum ne-am putea ajuta copilul sa faca progrese, sa se simta sprijinit, acceptat, iubit. Nicio clipa nu ne-am gandit ca ne-am fi dorit vreun copil neurotipic, nicio clipa nu ne-am gandit ca ni s-ar fi spulberat nu stiu ce visuri in legatura cu copilul.
De la inceputul relatiei noastre, atat eu, cat si sotul meu, am convenit sa ne acceptam si iubim copilul asa cum va fi el. La vremea aceea, cand am cazut de acord asupra acestor lucruri, unul dintre noi doi inca nu se simtea inca pregatit sa devina parinte, deci am amanat pentru o perioada ideea de a deveni parinti, dar nu si ideea de a ne iubi copilul asa cum va fi el. Pur si simplu am luat lucrurile asa cum au venit, nu m-am gandit ce va fi daca, cum va fi daca. Eu sunt genul de om, care traieste foarte mult in prezent si mai putin in viitor si exista un motiv pentru care ma comport asa, dar poate ca voi povesti, intr-un alt articol, despre evenimentul care m-a determinat sa traiesc mai mult in prezent si mai putin in viitor si din ce motiv nu-mi place sa-mi fac prea multe planuri de viitor.
Cand interactionez cu un om, nu ma gandesc cum sa-l schimb, sa-l creez dupa dorintele mele, ci il accept asa cum e el, cu bune si mai putin bune. Cu atat mai mult daca am si sentimente pentru acea persoana ma voi opune ideii de a-l schimba, nu voi avea asteptari in legatura cu el, pentru ca mi se pare nedrept sa-i cer unui alt om sa-mi indeplineasca propriile mele visuri, propriile mele dorinte, deoarece lucrul acesta se intampla cand avem asteptari de la alti oameni, poate ca nu ne dam seama cat de mult ii putem impovara pe altii cu astfel de lucruri, pentru a ne despovara pe sine si a arunca vina asupra lor, cand lucrurile nu ies dupa cum ne dorim. Si atunci de ce am proiecta astfel de lucruri asupra unui copil? De ce ne asteptam ca un copil sa ne indeplineasca tot felul de visuri, de sperante, si plangem si ne consumam, cand un micut nu este asa cum ne-am fi asteptat? Fiecare dintre noi este raspunzator pentru propria fericire, pentru propriile alegeri, pentru propriile visuri, neimplinite sau nu, dar nu ar trebui sa proiectam asupra unui suflet care d-abia a scos capul in lume, tot felul de visuri pe care le-am fi vrut implinite pentru noi insine, de fapt.
Cand te gandesti la tot felul de visuri pentru puiul tau, il intrebi si pe copil ce parere are despre ele? Te gandesti, tu ca parinte, daca acele visuri i se potrivesc copilului tau? Iei in considerare povara pe care o pui pe umerii unui copilas cand incerci sa-l creezi dupa cum ti-ai dori tu, iei in seama greutatea care-i apasa spatele micutului tau cand nu se ridica la inaltimea asteptarilor tale? Tu, draga parinte, cum te-ai simtit cand cineva a avut asteptari de la tine, iar tu, ca adult, nu ai reusit sa le duci pana la capat? Te-ai simtit dezamagit de tine insuti/insati, asa-i? Atunci cand mai proiectezi tot felul de lucruri asupra unui copil, te rog sa te gandesti cum se simte puiul tau cand stie ca nu-l accepti asa cum este el, cand stie ca nu o sa-ti poata indeplini visurile, nu pentru ca nu ar vrea, ci foarte probabil pentru ca nu poate, gandeste-te cat de trist ii este sufletul cand in loc sa-i fii alaturi cand are nevoie de sprijin din cauza unei nereusite, tu ca parinte il certi si te superi pe el. Pana la urma ce conteaza pentru tine ca parinte, confortul tau personal sau sa-i fie bine copilului tau, acceptat si iubit fiind asa cum este?
Te rog sa nu stai in calea fericirii si multumirii de sine a copilului tau. Daca iti doresti sa cresti un copil care sa aiba incredere in sine, respect fata de sine, un copil impacat cu sine, te rog sa nu-l mai modelezi de parca ar fi din aluat, pur si simplu arata-i ca-l iubesti si ca ii esti si ii vei fi intotdeauna alaturi la bine si la greu. Copilul tau e bine cand e iubit, sprijinit neconditionat, acceptat, inteles. E un copil fericit atunci. Toti copiii, indiferent de neurotip, merita sa fie iubiti, intelesi, acceptati pentru ceea ce sunt ei, asa cum sunt ei, nu pentru ce ne-am dori noi, parintii, sa fie micutii nostri.
