Meltdownurile agresive de la supermarket și cum să le facem față
[...]„Cum mă descurc cu copilul meu autist care are crize de agresivitate la supermarket?”
Atunci când părinții pun aceste întrebări, ei caută de obicei un răspuns din sfera comportamentală. Acest lucru înseamnă că ei caută sfaturi rapide pentru a gestiona situația făcând lucruri specifice.
Acest articol este o traducere și adaptare din limba engleză. Articolul original, apărut în publicația online NeuroClastic, poate fi citit aici.
Acest tip de sfaturi nu va fi foarte util. Dacă copilul dumneavoastră are meltdownuri în mod regulat, acesta este un semn că stilul său de viață nu este adaptat la neurologia sa.
Meltdownurile sunt experiențe terifiante care pot fi traumatizante. Ele sunt adesea umilitoare pentru copilul care este neputincios în a le preveni sau a le gestiona. Simpla teamă de a avea un meltdown poate provoca o anxietate constantă care să intensifice toate interacțiunile cu lumea - iar mai multă anxietate înseamnă mai multe meltdownuri.
Înțelegerea suprastimulării senzoriale
Imaginează-ți că te aflii într-o cameră atât de întunecată încât abia poți distinge conturul formelor din jurul tău. Sunt lucruri care se mișcă în cameră și nu știi ce sunt - poate păianjeni, șobolani sau șerpi. Sau oameni.
Unele lucruri pe care le atingi te șochează, așa că îți strângi mâinile pe lângă corp sau în interiorul mânecilor. Zece posturi de radio diferite explodează în același timp din difuzoarele din jurul tău, iar unele emit doar sunete statice pătrunzătoare și stridente. Așa că îți acoperi urechile.
Nu știi dacă ceva se târăște pe tine sau nu, dar ai senzația că așa este. Așa că te izbești și te lovești pe piele.
Cineva intră și îți aduce mâncare. Zâmbește și se strecoară puțină lumină în interior. Mâncarea este vâscoasă și miroase a putrefacție. Zâmbetul persoanei din fața ta se intensifică și devine amenințător. „Nu-ți place? Am făcut-o doar pentru tine", spune persoana. În ochii ei se citește dispreț și frustrare. Așa că te uiți în altă parte.
Persoana zâmbește și îți vorbește pe o voce care pare ostilă, dar nu are niciun sens. Nu îi poți înțelege cuvintele prin toate sunetele din jurul tău. Tot ce poți înțelege este tonul lor, iar persoana nu este fericită - dar tu ar trebui să te prefaci că ești fericit pentru că ea zâmbește.
Totul pare a fi o amenințare. Un fir de la cămașă îți gâdilă spatele brațului. Este un păianjen? Nu știi, dar îți lovești brațul și vrei să-ți smulgi hainele.
Zâmbetul persoanei dispare, iar acum pare și mai periculoasă. În ochii ei se citește o furie atât de viscerală încât până și privirea ei este chinuitoare. Dar ea vrea ca tu să o vezi. Vrea să știi că te poate face să plătești, că are mai multă putere și că nu există nimic asemănător cu dragostea în acea privire.
„Uită-te la mine în timp ce vorbesc cu tine", spune ea. Este o amenințare. Totul este o amenințare. Te uiți în altă parte pentru că în acea privire se află promisiunea unei dureri mai mari care va urma. Te retragi în tine, te legeni, încercând să nu plângi.
Persoana își apropie fața de a ta. Îi simți căldura pe pielea ta, deja electrizată și hiperreactivă de amenințarea lucrurilor târâtoare.
Vrei să îi spui să se îndepărteze, dar asta e periculos. A stabilit deja că nu este înțelegătoare. Corpul tău se revoltă atunci când se poziționează și mai aproape, ochi în ochi.
Suprastimularea senzorială este un film de groază
Deși este o situație nerealistă care ar putea părea ca un film de groază pentru dumneavoastră, această metaforă va semăna exact cu viața de zi cu zi pentru multe persoane autiste. Pentru mulți autiști va părea că le caracterizează întreaga copilărie.
Aceasta nu este o exagerare.
Suprastimularea senzorială apare atunci când creierul nu poate procesa toate informațiile primite din mediul înconjurător. Este ca și cum în creier se produce un ambuteiaj, iar traficul începe să fie redirecționat către locuri greșite.
Atunci când există o amenințare - reală sau percepută - în mediul înconjurător, creierul devine hipervigilent. Acest lucru înseamnă că devine extrem de conștient de stimulii senzoriali. În exemplul menționat mai sus cu lucrurile care se târăsc în camera întunecată, ați deveni hipervigilenți, investind multă putere de procesare a creierului în a fi conștienți de ceea ce vă atinge pielea.
Necesitatea de a fi atât de atent la atât de mulți stimuli - lumini, sunete, mirosuri, schimbări de temperatură etc. - înseamnă că persoanele autiste își trăiesc o mare parte din viață într-o stare de hipervigilență.
Hipervigilența este un simptom al PTSD (Tulburare de stres post-traumatic). PTSD provoacă tulburări de procesare senzorială. Atunci când o persoană autistă are deja aceste dezechilibre senzoriale, ea riscă să dezvolte traume din cauza situațiilor de zi cu zi.
Ce se întâmplă cu o persoană care experimentează traume complexe (continue) în copilărie?
Ce se întâmplă atunci? Trauma ei se agravează. Hipervigilența ei crește, iar ea are doar opțiuni proaste:
1. Încearcă să facă pe plac tuturor
(n.r. - în limba engleză, răspunsul de tip „fawn”)
Învață să le facă pe plac persoanelor pe care le consideră o amenințare, găsindu-și valoarea în cât de utilă poate fi pentru cineva pe care îl percepe ca fiind puternic. Acest lucru duce la o viață întreagă de servire dezinteresată a oamenilor periculoși și a celor care par puternici, executând ordine pentru a evita conflictele.
Acest lucru se numește susceptibilitate socială, iar persoanele cu acest răspuns traumatic ajung adesea să aibă probleme legale în adolescență și la începutul vieții adulte pentru că au făcut „munca murdară” a persoanelor periculoase.
2. Dispar
(n.r. în limba engleză, răspunsul de tip „freeze” - „îngheț”
Se închide în ea și învață să se facă invizibilă, găsindu-și valoarea în cât de mult poate trece neobservată. Evită eșecul și succesul, deoarece ambele pot crește ținta de pe spatele lor.
Acest lucru duce la o viață prin care trece nevăzută, făcând alegeri având ca motivație principală supraviețuirea. Ea nu caută niciodată ceea ce are nevoie pentru a fi fericită și împlinită, deoarece a avea lucruri frumoase sau succes înseamnă că oamenii vor observa și vor îi vor lua acele lucruri sau le vor vedea ca pe o concurență.
3. Se luptă
(n.r. în limba engleză, răspunsul de tip „fight or flight” - „luptă sau fugi”
Învață să lupte și caută lupta în orice. Știe că majoritatea mediilor și majoritatea relațiilor sunt pline de amenințări la adresa autonomiei și siguranței sale, așa că caută amenințările pentru a le stinge.
Aceste persoane poate fi anti-bullying, înfruntând în mod activ cea mai mare amenințare din orice spațiu. Ele sunt etichetate ca fiind opozante, sfidătoare sau agresive. Ele nu trăiesc pentru ele însele, ci pentru a stinge amenințările.
Trauma și identitatea
Vă puteți imagina că și dvs. ați avea un meltdown foarte repede în camera ororilor din exemplul menționat mai sus. V-ați pierde controlul emoțional și cognitiv. Când totul se simte ca o amenințare, în timp ce deja te lupți emoțional și neurologic, în acel moment nu ești nimic altceva decât o persoană care este acut conștientă de amenințări.
În acea cameră, nu sunteți o mamă sau un tată. Nu sunteți o persoană de culoare sau albă sau un nativ american. Nu sunteți un bărbat sau o femeie. Nu sunteți un pianist sau un bucătar grozav sau un iubitor de câini și de pisici. Nu sunteți un profesor, un antrenor sau un terapeut.
Întreaga dvs. identitate devine o persoană care se confruntă și se ocupă de amenințări. Asta este tot ce puteți procesa.
Persoanele autiste pot fi atât de copleșite și suprastimulate de viața de zi cu zi.
Așteptările sociale de a sta liniștit, de a tăcea și de a urma toate regulile sociale nuanțate, în timp ce te prefaci că nu suferi, este prea mult pentru oricine - mai ales pentru copiii mici care au nevoie de adulți iubitori și plini de compasiune care să-i ajute să învețe cum să se regleze și să își împlinească nevoile.
Toți copiii au nevoie de ajutor pentru a se regla. Sistemele lor nervoase sunt încă în curs de dezvoltare. Acest lucru este deosebit de important pentru copiii autiști care au un profil senzorial dezechilibrat - ceea ce înseamnă că sistemul lor nervos poate fi hiper-reactiv la anumite tipuri de stimulare și hipo-reactiv la alte tipuri.
Atunci când procesarea vizuală sau auditivă este lentă, înseamnă că este mai greu să procesezi ceea ce vezi sau auzi. Atunci când nu mai poți procesa pentru că primești deja, din mediu, mai mult decât poți procesa, toți stimulii vizuali și auditivi se simt amenințători.
Copiii autiști sunt predispuși la traume, deoarece lumea nu se adaptează - sau nu recunoaște existența - modurilor lor diferite de procesare. Acest lucru îi expune riscului de a nu se cunoaște niciodată în afara a ceea ce devin atunci când se confruntă cu o traumă.
O persoană care nu ajunge să aibă o identitate în afara unei persoane care răspunde la suferință este expusă unui risc enorm de a fi exploatată, de a dezvolta dependență, de a dezvolta boli mintale profunde și de a intra în relații periculoase.
Aceasta nu este viața pe care o doriți pentru copilul dumneavoastră. Nu vă faceți griji. Încă mai aveți timp.
Ce se poate face în cazul meltdownurilor
În loc de o formulă de tipul „fă asta și asta”, sperăm să aveți o schimbare de paradigmă în modul în care abordați parentingul. Probabil că nici nu vă dați seama cât de mult este suprastimulat și copleșit copilul dvs.
S-ar putea ca nici să nu vă dați seama cât de greu îi este să găsească confort sau cât de puțin control are asupra furtunii neurologice pe care o experimentează și care ar putea semăna, la bază, mai mult cu o criză de epilepsie decât cu un acces de furie.
Dacă doriți o abordare procedurală pentru o schimbare de paradigmă, încercați să lucrați la aceste sfaturi pentru a vă schimba perspectiva:
1. Încetați să vă mai gândiți la meltdownuri ca la un comportament și începeți să vă gândiți la ele ca la un simptom medical.
Înțelegerea faptului că copilul dvs. duce o luptă neurologică invizibilă, similară cu experimentarea unei crize de epilepsie sau a unui coșmar, va schimba dramatic modul în care înțelegeți comportamentul copilului dvs.
Părinții copiilor epileptici învață tot ce pot despre ceea ce declanșează crizele și cum să evite aceste declanșări. Ei înțeleg că crizele pot fi periculoase și chiar amenințătoare pentru viața copiilor. Ei știu să fie atenți la semnele prevestitoare ale crizelor - cum ar fi schimbările de comportament, dispoziție, cogniție, coordonare sau comunicare.
În mod similar, atunci când începeți să realizați că meltdownurile sunt involuntare și medicale, și nu sunt doar un comportament rău, atunci puteți începe să învățați despre factorii declanșatori și despre nevoile lor senzoriale și să le adaptați viața în consecință.
2. Fiți complice la eforturile copilului dvs. de a rămâne reglat emoțional.
Dacă copilul dumneavoastră este prea dereglat emoțional, vă va vedea fie ca pe o amenințare, fie ca pe un complice. Vă amintiți povestea imaginară de mai sus? Imaginați-vă că persoana care intră în cameră intră și aprinde luminile. Vă observă suferința și imediat închide toate difuzoarele. Se așează lângă dvs. și vă întreabă de ce aveți nevoie, fără să încerce să vă facă să participați la confortul lor.
Vă întreabă dacă vreți să mergeți în altă parte sau face ca încăperea din jur să fie mai puțin terifiantă și copleșitoare. Vă dă de înțeles că înțelege că ați suferit și caută în mod activ modalități de a vă spori confortul.
L-ați vedea ca pe un complice acum, și imediat lumea pare mai puțin înfricoșătoare. Ea știe unde se află comutatorul de lumină și butoanele de volum. Ea nu îți impune în mod tacit să vă ocupați de confortul ei sau să îi răspundeți la zâmbet. Ochii ei nu vă cer să îi oferiți un gest de supunere.
Așa trebuie să fiți dvs. pentru copilul dvs. El are nevoie ca dvs. să știți când suferă și să nu contribuiți la această suferință făcându-l să pară ca un eșec moral. Suferința lui este reală, iar înțelegerea acestui lucru reprezintă jumătate din drumul spre o schimbare de paradigmă.
3. Reduceți incertitudinea pentru a reduce hipervigilența.
Planificați-vă călătoria explicând ce veți cumpăra și cât timp veți sta acolo. Dacă poate comunica ce vrea și ce îi place, implicați-l în lucruri precum pregătirea mesei.
Dacă ați fi într-o cameră întunecată cu lucruri care se mișcă în ea, ați fi îngroziți de ceea ce ar putea fi. Dacă cineva aprinde lumina, ați putea realiza că acele obiecte erau doar umbre.
Copiii autiști se tem de nesiguranță, deoarece suprastimularea este ca și cum te-ai afla într-o cameră întunecată și necunoscută. Pentru că nu pot procesa informațiile și nu le pot înțelege atunci când sunt copleșiți, totul li se pare o amenințare înfricoșătoare și imprevizibilă.
Îi puteți arăta că îi sunteți complice, arătându-i că înțelegeți că lucrurile incerte sunt înfricoșătoare și că vreți să vă asigurați că știe că îi acoperiți spatele și îl protejați.
4. Înțelegeți că diferența de putere este fie o mare sursă de anxietate, fie o mare sursă de confort.
Dacă un copil autist vă vede ca pe cineva care va exercita autoritatea doar de dragul controlului, atunci prezența dumneavoastră ca părinte nu va face decât să sporească sentimentul de amenințare pe care îl simte. Cu toate acestea, dacă vă folosiți autoritatea ca un complice pentru a-i arăta că doriți ca ei să fie fericiți și să se dezvolte, atunci ei vor dezvolta un atașament sănătos față de dumneavoastră.
Rezultatul va fi că se vor teme mai puțin, vor tolera mai bine stimulii senzoriali și vor fi mai dispuși să își asume riscuri - cum ar fi mersul la magazin.
Dacă vă văd ca pe o plasă de siguranță care vrea ca ei să se bucure de viața lor, atunci lucrurile înfricoșătoare vor părea mai puțin înfricoșătoare, deoarece o persoană mai mare, mai rapidă, mai puternică și mai înțeleaptă își va folosi autoritatea pentru a-i proteja, îi va prețui și respecta, nu îi va face de rușine sau îi va considera o povară.
5. Plănuiți întotdeauna să le cumpărați ceva, chiar dacă nu aveți o situație materială bună.
Am diplome în psihologie și educație. Am petrecut cincisprezece ani lucrând cu persoane autiste. Am o mulțime de acreditări. Dar nimic nu m-a pregătit mai mult pentru a fi părintele copilului meu autist decât faptul că am fost eu însumi un fost copil autist.
Am luat totul foarte în serios în copilărie. Anxietatea mea a fost atât de extremă, încât am început să mă rog la Dumnezeu să mă omoare înainte de a termina grădinița. Am încercat să mă sinucid de câteva ori în școala primară. Am avut PTSD de la o vârstă foarte fragedă.
Îmi cresc copilul cu intenția expresă de a evita traumele. Magazinele alimentare erau cele mai rele pentru mine când mergeam cu mama mea. Am avut doi frați mai mici, ambii autiști și cu ADHD. Mama mea era mereu copleșită, iar eu am învățat să fiu hipervigilentă în legătură cu stresul ei, cu banii, cu gestionarea emoțiilor ei, încercând să-i țin pe frații mei în frâu...
Am fost un copil-problemă, cu „comportamente agresive”, pentru că am trăit într-o permanentă suferință și hipervigilență.
Eram bine cu bunicii mei. Ei îmi cumpărau mereu câte ceva. Bunicul meu mă lua cu el la serviciu și ne opream la magazinul din colț. Îmi cumpăra un suc și îl împărțeam, sau un baton de ciocolată, și îl împărțeam.
Împărțitul era partea mea preferată. Eram co-conspiratori în toate lucrurile. Luam câte o îmbucătură în același timp și ne zâmbeam unul altuia. El era autoritatea mai mare, mai rapidă, mai puternică, care mă ținea în siguranță suficient de mult pentru a-mi lăsa jos hipervigilența și a fi eu însămi.
Am ajuns să știu cine eram în timpul acelor momente petrecute cu el și am profitat de fiecare ocazie pentru a fi alături de el. Și lui i-a plăcut asta. Nu am văzut niciodată în ochii lui, nici măcar pentru o secundă, ceva care să mi se pară o amenințare.
Am învățat ce iubeam și ce uram în preajma lui, iar toate acestea au fost în regulă. M-a învățat cum își făcea meseria la stația de epurare a apei, m-a învățat cum să am grijă de animale, m-a învățat cum să lipesc și să îmbin firele pentru a obține sunetul perfect și cum să-mi construiesc o peșteră senzorială făcută din boxe de muzică.
Sunt complicele fiicei mele autiste
Acum, sunt complicele fiicei mele. Vorbim tot drumul până la magazinul alimentar despre ce vom vedea acolo, cu ce jucării ne-am putea juca, ce alimente am putea cumpăra.
Eu nu am niciun venit. Suntem suficient de săraci pentru a nu fi siguri că vom avea ce mânca, dar întotdeauna aștept cu cea mai mare nerăbdare să-i cumpăr ceva - o gustare distractivă, o jucărie mică, o minge, un obiect de artizanat sau o carte cu poze.
Simplul act de a face acest plan ne dă amândurora un motiv pentru a merge la magazin
Ne concentrăm pe împărtășirea plăcerilor simple și donăm prietenilor ceea ce nu folosim, astfel încât nu ne concentrăm prea mult pe confortul material sau pe proprietate. Ea întreabă cât costă ceva sau se uită după preț și îl pune singură la loc dacă este scump. Nu are disperarea sau nevoia de a deține lucruri pentru că nu are nevoie să lupte pentru ele. Nu caută confort în obiecte pentru că are încredere că părinții ei îi vor oferi acest lucru.
Noi suntem co-conspiratori.
Știe că nevoile ei senzoriale și starea ei de bine sunt nevoi valide pe care îmi voi folosi autoritatea pentru a le satisface.
Este verbală, dar nesigură - ceea ce înseamnă că ceea ce spune nu este adesea ceea ce vrea să spună și, uneori, ceea ce spune nu are sens - și eu doar fac tot ce pot cu comunicarea ei. Uneori, pur și simplu, mergem prin magazin spunând pe rând cuvinte care au cumva legătură între ele - cuvinte spațiale, cuvinte care încep cu J, cuvinte care țin de matematică etc. Alteori, ne distrăm pe rând la cuvintele fără sens ale celeilalte.
Se lipește de mine pentru că sunt siguranța ei, complicele ei. Sunt sigură că adepții științelor comportamentale ar reproșa stilului meu parental că nu o pregătesc pentru a fi mai bine integrată în societate. Ei fac asta pentru că nu știu cum este să ai o identitate care este definită în întregime de modul în care răspunzi la traume.
Eu nu încerc să-mi fac copilul să se comporte „normal” când văd că cineva se holbează. Pur și simplu le arunc acelor oameni privirea care îi face să știe ce se întâmplă cu cineva care amenință un pui de lup.
Apoi, ei sunt cei care au probleme cu contactul vizual. Și ei se uită în altă parte, iar noi ne continuăm viața.
Nu am învățat niciodată cum să nu mai fiu persoana care caută amenințări pe care să le stingă. Nu am învățat niciodată cum să mă relaxez. Dar am învățat câteva lucruri despre cine eram dincolo de traume și despre hipervigilență și despre rușine și despre „comportamente problematice”.
Încerc să schimb întreaga lume pentru fiica mea și pentru alți copii ca ea, dar asta nu va fi suficient. Este un obiectiv imposibil.
Dar poate că, dacă ea va ști cine este, va fi bine. Dacă știe că merită să existe ca sinele ei autentic, atunci se va simți mai puțin amenințată de oamenii care cred că trebuie să fie văzută și nu auzită, sau că are mai puține drepturi decât alți oameni să experimenteze confortul și siguranța pentru că este diferită.
Poate că nu se va mai scuza în privința stabilirii și menținerii limitelor, astfel încât să nu experimenteze exploatarea și abuzul pe care am permis să mi se întâmple mie. Poate că nu își va vedea identitatea ca fiind nimic mai mult decât o persoană care răspunde la amenințări.
Deocamdată, cel puțin, nu mai avem niciun meltdown în supermarket - nici eu, nici ea.
Articolul original:
Terra Vance
