Povestea unei autiste. De ce nu am prieteni acum? Datorită măștii învățate.
Am învățat o lecție grea la o vârstă foarte fragedă, pe care încă încerc să o depășesc. Am fost învățată fără menajament că, dacă voiam ca oamenii să mă placă, să vrea să petreacă timp cu mine și să îmi fie prieteni, trebuia să îmi ascund complet interesele și cine eram de fapt ca persoană.
În școala primară, am început să-mi dau seama că oamenii erau deranjați de comportamentele mele, de cât de energetică puteam fi sau de cât de plină era vocea mea. Faptul că vorbeam liber și intens despre interesele mele mă făcea să fiu etichetată drept ciudată, plictisitoare etc.
Încercam să mă conectez prin împărtășirea intereselor mele, să vorbesc despre lucruri care mă făceau fericită și mă pasionau. Fie că era vorba de cartea mea preferată, pe care am citit-o de nenumărate ori, sau de o emisiune TV pe care voiam să o reconstitui pentru a-ți arăta cât de hilară era scena respectivă, modul meu de a relaționa era "prea mult".
Așa comunic și așa am comunicat încă de când eram mic copil. Dar, cu toate acestea, lumea m-a învățat că ar trebui să-mi fie rușine de asta. Am învățat că este ciudat să te comporți ca personajele de pe ecran. Modul meu de a-mi comunica interesele era ciudat.
Asta m-au învățat societatea și colegii mei. Oamenii mi-au clarificat faptul că a acționa și a reproduce în detaliu scene de interes ca formă de comunicare este ciudat și deranjant pentru ceilalți.
Abia poate în al doilea an de gimnaziu am pus piesele cap la cap și mi-am dat seama de ce nu aveam prieteni. Pentru că eram eu însămi. Și dacă voiam ca oamenii să mă placă sau să vrea să vorbească cu mine, trebuia să mă "îndulcesc" și să mă comport ca toți ceilalți pentru a mă integra.
Și asta m-a traumatizat adânc.
Încă o mai fac și astăzi. Trebuie să fac lucruri pentru a mă face să mă simt confortabil pe care le ignor pentru a-i face pe ceilalți să se simtă mai confortabil în preajma mea. Pentru a nu-i supăra pe oameni. Pentru a fi "politicoasă".
Urăsc să fac contact vizual direct cu ceilalți. Poate fi dureros din punct de vedere fizic să mă uit în ochii unui străin, dar totuși o fac pentru că este un lucru "acceptabil din punct de vedere social".
Uneori am nevoie să țip, să scot sunete sau să-mi las brațele și picioarele să se dezlănțuie pentru a scăpa de energia copleșitoare din corpul meu, dar nu pot pentru că sunt în public sau în preajma familiei și ar fi "ciudat" dacă aș face-o. Așa că las acea energie să se acumuleze până când sunt epuizată fizic și emoțional.
Sunetele puternice, în general, sunt dureroase la auz, iar dacă se întâmplă prea multe sunete în același timp, e ca și cum cineva îmi bagă pișcoturi de gheață în urechi și îmi ciocănește creierul. Vreau doar să țip sau să-mi acopăr urechile pentru a le face să înceteze, dar dacă fac acest lucru voi primi priviri de judecată sau râsete.
Așa că, acum, am învățat să mă disociez și să părăsesc lumea și corpu-mi pentru o vreme.
Trebuie să mă disociez de sinele meu autentic pentru a face față stresului extrem pe care mintea mea îl resimte atunci când sunt suprastimulată și nu pot să mă exprim așa cum am nevoie.
Mascarea, în general, poate fi atât de profund dureroasă pentru mine. Să trebuiască să te prefaci și să cenzurezi în mod constant fiecare cuvânt, acțiune și mișcare a corpului tău secundă, de secundă, conștientă de ceea ce schimbi este epuizant și insuportabil. Și totuși, oamenii se întreabă de ce am nevoie de timp pentru a mă reîncărca după o zi de stat în preajma altora.
Totuși, în ciuda acestui fapt, mascarea a devenit normalitatea mea.
Mă lupt să anulez obiceiurile pe care le-am învățat din copilărie. Nu am prieteni și nu sunt sigură dacă nu am prieteni din proprie inițiativă sau dacă m-am convins că nimeni nu ar vrea să fie prietenul meu pentru că sunt ciudată și "prea mult" uneori.
M-am mascat atât de mult timp încât am reușit să păcălesc cu succes pe toată lumea să creadă că sunt "normală", chiar până în punctul în care psihologii pregătiți nu mă cred când spun că sunt autistă. Adică: "Ai un contact vizual excelent și comunici bine!". Nu voi uita niciodată aceste cuvinte rostite de fostul meu terapeut.
Funcționam "normal" și mă comportam "normal" pentru ea, așa că trebuie să fiu în regulă, nu? Ea nu s-a gândit nici măcar o dată că am fost învățată să-mi maschez comportamentele și manierele încă de când eram copil. În ciuda faptului că mă aflu într-un cadru în care se presupune că ar trebui să fiu eu însămi, în întregime, autentică, încă nu pot să sparg acele ziduri și să mă comport ca mine însămi de teama judecății.
Odată ce intru în cabinetul unui medic - sau al oricărui profesionist - intru în ceea ce eu numesc "modul superpoliticos", în care urmez o rutină specifică pe care mi-am făcut-o din observațiile mele asupra persoanelor neurotipice pentru a fi "politicoasă" într-un cadru profesional. Fac mult contact vizual, țin mâinile în poală, dau din cap pentru a arăta interes față de ceea ce spun și vorbesc doar atunci când este cazul. Este ca o rolă care rulează în capul meu, secundă de secundă, o formație de diverse comportamente pe care le-am învățat și le-am clasificat pentru diferite situații.
Nu sunt chiar eu.
Nu am fost niciodată eu.
Și nu va fi niciodată eu această mascăpe care o pun.
Este atât de dăunător să trebuiască să te prefaci tot timpul. Atât de traumatizant.
Experiențele mele m-au făcut să descopăr că neurotipicii nu sunt prea amabili cu cei care nu se încadrează în bula lor. Dacă nu ești un exemplu perfect de tip "tras la prin inel" al tuturor celorlalți, societatea te va ostraciza și te va eticheta ca fiind un ciudat.
Dacă ai comportamente și interese diferite, ești un spectacol de care să râzi, o altă piesă de comedie pentru ca neurotipicii să își bată joc de diferențele lor. Aceasta creează rușine. Oamenii nu-și dau seama cât de crude pot fi cuvintele și acțiunile lor.
Sau poate că își dau seama și nu le pasă.
Articolul original:
Faith Vance
