Școala - sursă de stres post-traumatic pentru copiii autiști?
Atunci când nu îi înțelegem pe copiii autiști, creăm un mediu toxic pentru ei.
Acest articol este o traducere și adaptare din limba engleză. Articolul original, semnat de dr. Marcia Eckerd, specialist în autism și neurodiversitate cu o experiență de peste 30 de ani, poate fi citit aici.
Pentru majoritatea copiilor autiști, școala poate fi un mediu toxic. La sfatul experților, personalul școlii urmărește să facă în așa fel încât comportamentul copiilor autiști să se conformeze așteptărilor neurotipice. Cu cât un copil nu se distinge mai mult de colegii obișnuiți, cu atât se crede (n.r. în mod greșit, de cele mai multe ori) că va avea mai mult succes.
Comportamentul perturbator sau atipic este etichetat ca fiind opozant, evitant, în căutare de atenție, nepoliticos sau, pur și simplu, inadecvat. Copiii care nu "cooperează" (adică nu se implică și nu răspund la intervențiile comportamentale conduse de școală) sunt adesea numiți neconformi. Se consideră că problema este copilul, nu intervenția în sine. Copiii autiști sunt adesea învățați că ceea ce simt, gândesc sau fac este greșit și că ar trebui să facă, în schimb, ceea ce li se spune. Acest lucru poate avea un impact negativ, pe tot parcursul vieții, asupra stimei de sine, încrederii în sine și asupra capacității lor de a-și cunoaște mecanismele de funcționare și de a-și cere drepturile. Citând un student din cadrul unui comisiei de studenți de la Universitatea Stanford: "îmi ucide sufletul".
Problema înăbușirii încrederii în sine și a cunoașterii de sine merită luată în considerare, deoarece școlile se așteaptă ca elevii să "participe la planificarea viitorului lor". Potrivit unui studiu din 2017, "77% dintre elevii de liceu autiști joacă un rol foarte limitat sau nu joacă niciun rol în planificarea propriului viitor, în comparație cu 47% dintre elevii cu dizabilități intelectuale și 27% dintre elevii cu toate celelalte dizabilități". (Gillespie-Lynch, K. et al. 2017)
Multe intervenții abordează comportamentul perceput din exterior, fără a înțelege semnificația sau necesitatea acestuia pentru copil. Comportamentul este vârful unui aisberg, care coboară până la problemele senzoriale, sociale, emoționale, motorii și cognitive pe care le experimentează copilul. Un copil care "se comportă rău" poate răspunde la frustrare internă, suprastimulare, anxietate sau alte suferințe. Planurile se concentrează, adesea, pe eliminarea comportamentului "nepotrivit", în loc să recunoască suferința. Trebuie să sprijinim copiii, nu să ne concentrăm în mod exclusiv pe corectarea comportamentului.
De exemplu, uneori, copiii autiști refuză să facă o lucrare, chiar dacă au reușit să termine cu succes o sarcină similară înainte. Presupunem că această problemă ține de atitudine și de motivație, dar atitudinea și motivația pot fi foarte diferite pentru copiii autiști decât pentru copiii neurotipici. Productivitatea copiilor autiști este variabilă. Dacă copiii sunt obosiți, flămânzi, nu se simt bine sau au avut o problemă anterior, în cursul zilei, este posibil să nu fie capabili să acceseze abilitățile necesare pentru a face o temă. În cel mai rău caz, acest lucru poate deveni o experiență traumatizantă.
Aceasta este o transcriere ușor modificată a unui interviu cu un adult autist britanic care își amintește viața din școala primară:
Spuneam: "Nu pot să fac asta. Nu pot s-o fac". Mi-au pus o foaie de matematică în fața mea și mi-au spus: "Poftim, fă asta". Nu puteam să o fac. Încercau să mă facă să o fac, ca să terminăm odată.
Nu că aș fi fost leneș sau că aș fi fost reprobabil. Nu era vorba că nu voiam să o fac. Era vorba că eu... Pur și simplu nu m-am simțit în stare să o fac. Faptul că ei au încercat să forțeze problema a făcut ca eu să devin din ce în ce mai supărat, mai enervat și mai nervoas. La vârsta aceea, în jur de șase sau șapte ani, nu mă exprimam prea bine.
Spuneam: "Nu. Dispari, nu pot s-o fac!". Și apoi deveneam violent. Pur și simplu mă zbăteam și nu simțeam că ei mă ascultau. Începeam să arunc cu lucruri, răsturnam mesele și apoi profesorii mă târau la locul meu.
Îi loveam, iar ei mă imobilizau fizic. Aceea a fost cea mai rea perioadă din viața mea, când eram în școala primară.
Este probabil ca, dacă profesorul i-ar fi permis copilului să facă altceva sau să ia o pauză, niciuna dintre aceste traume nu s-ar fi întâmplat. Poate exista aceeași lipsă de înțelegere atunci când abordează copiii suprasolicitați senzorial sau social.
Povestea de mai jos este extrasă dintr-o povestire a Lisei Moran, o militantă autistă. Un elev autist a ajuns la clasă și a găsit băncile rearanjate.
Stând în pragul ușii, mă acordez la sunetele elevilor care vorbesc cu viteze diferite, la decibeli diferiți, schimbând subiectele cu un chițăit sau două, aruncate împreună cu o ceartă ici și colo. Este atât de greu să gândesc. Mă panichez. Sunt cel puțin 22 de scaune care scârțâie pe podea, creioanele sunt ascuțite, profesorul dă indicații, elevii își găsesc locuri noi. Mă concentrez pe un loc pe podea, complet copleșită. Sunt paralizată de panică din cauza schimbării, a zgomotului și a confuziei cu privire la locul unde să mă așez. Nu găsesc cuvinte pentru a explica.
Profesoara îmi spune că vrea să mă mut. Oare mă va atinge? Nu vreau să fiu atinsă. Profesoara mă avertizează din nou să mă pregătesc. Trebuie să mă mișc. Vocea profesoarei se ridică. Pare furioasă. E vorba de mine? Mă străduiesc atât de mult. Mă îndrept spre o bancă, cu inima bătând cu putere, un miros puternic de parfum mă face să respir greu, un elev se lovește de mine și mă opresc. Panica îmi crește din nou. Găsesc, în sfârșit, o bancă cu numele meu pe ea. Mă doare capul din cauza mirosurilor; sunt suprasolicitată și copleșită, așa că mă așez și mă legăn înainte și înapoi pentru a mă calma. Profesoara se apropie și spune: "Vezi ce ușor a fost? Acum stai dreaptă și nu te mai legăna".
Aceste exemple sunt din sala de clasă, un spațiu relativ "sigur", structurat și supravegheat. Holul, curtea sau cantina pot fi și mai problematice.
Ce se poate face? Următorul text este preluat dintr-o postare virală pe Facebook a unei profesoare pe nume Karen Blacher, în octombrie 2020:
Toți elevii mei sunt neurotipici, dar clasa mea seamănă foarte mult cu o clasă de educație specială. Predau mindfulness, atenție și înțelegere de sine și a propriilor emoții. Am un colț pentru calmare și îl folosesc pentru a preda autoreglarea. Furnizez jucării senzoriale. Elevii mei se simt foarte bine. Și asta m-a făcut să-mi dau seama de ceva.
Când îi tratăm pe copiii autiști așa cum ne spune lumea să îi tratăm pe copiii neurotipici, ei suferă. Dar nu am întâlnit niciodată un copil, indiferent de vârstă sau de neurotip, care să nu se dezvolte atunci când este tratat așa cum ar trebui să fie tratat un autist, cu o comunicare deschisă, așteptări adaptative și respect pentru nevoile sale și pentru autoreglare. Poate că persoanele neurodivergente nu sunt singurele care au fost neînțelese și maltratate în tot acest timp. Ei sunt doar cei care o simt cel mai mult.
Amenajările și schimbările sunt posibile și nu sunt neapărat costisitoare. Este posibil să se creeze un profil senzorial sau adaptativ care să anticipeze problemele și strategiile pentru obținerea succesului. Ceea ce este necesar este deschiderea minții și dorința de a adopta schimbări sistemice. Cel mai important lucru este să recunoaștem că a preda copiilor neurodivergenți în aceeași manieră în care predăm copiilor neurotipici este o rețetă pentru eșec, atât pentru școală, cât, mai ales, pentru elev.
Articolul original: