O Viață pe Drumul Celor Neînțeleși: Strategii Mintale de Supraviețuire pentru Neurodivergenți- „Autobuzul” lui Terro the Brain
Sunt pasionată de studiul experienței umane și cred că poveștile personale sunt o sursă valoroasă de informații. În acest articol, voi împărtăși povestea fascinantă a lui Terro the Brain și a „autobuzului mintal” - un sistem cognitiv complex creat pentru a face față provocărilor vieții.
Am observat o postare a lui pe grupul About ADHD România prin care își exprima nevoia de conectare și lansa o invitație celor care, asemenea lui, și-au dezvoltat mecanisme mintale pentru a-și organiza gândurile și a rezista presiunilor vieții.
L-am contactat pentru a-i înțelege mai bine povestea, dorința de conectare și acest „autobuz" care îi organizează viața interioară. Astfel, am pornit într-un schimb de idei și mesaje care relevă nu doar mecanismele mintale prin care Terro își gestionează viața, ci și înțelepciunea unei persoane care a fost forțată, de la o vârstă fragedă, să navigheze într-o lume în care abilitățile sale sunt adesea interpretate greșit.
Cine este „Terro the Brain"?
Terro ne explică:
„Terro este nickname-ul/porecla dată de cei din jurul meu. Eram persoana care își teroriza nu doar părinții dar și profesorii... lăsam în urma mea teroare și confuzie, adică, întrebările, afirmațiile și felul meu de a fi erau văzute neadecvat și ciudat, plus că făceam o grămadă de prostii.”
În spatele acestui nume stă o poveste a unei lupte continue, în care fiecare întrebare sau provocare adresată lumii din jurul său a fost întâmpinată cu reticență și neînțelegere.
Însă „The Brain” a venit mai târziu, când Terro și-a întâlnit adevărații aliați, un grup de tineri care i-au recunoscut inteligența și unicitatea, oferindu-i în sfârșit spațiul pentru a se exprima liber:
„The Brain a venit mai târziu când am întâlnit un grup de tineri de vârsta mea cu care m-am înțeles de minune... Ei mi-au făcut contul de Facebook unde am sa ma expim si sa socializez mai ușor.”
Cu umor și o sinceritate dezarmantă, Terro se descrie ca fiind „isteț, glumeț, carismatic și empatic”, un om care vrea să fie apreciat și care se ridică întotdeauna la înălțimea provocărilor.
El ne mărturisește cum aprecierea și laudele au devenit sursa lui de energie:
„Cumva, toată viața mea a fost bazată pe a demonstra că nu sunt prost.”
Descoperirea diferenței și importanța diagnosticării
La vârsta de 38 de ani, Terro a primit un diagnostic de autism și ADHD, o etichetă care i-a oferit, în sfârșit, un context pentru complexitatea gândurilor și emoțiilor sale. Până atunci, construise deja un adevărat „sistem de supraviețuire” mintal pentru a face față vieții de zi cu zi, un sistem pe care îl numește „autobuzul mintal”.
Deși a știut întotdeauna că este diferit, Terro nu și-a dat seama cât de profundă era această diferență decât mult mai târziu în viață.
Terro ne explică:
„Am știut tot timpul că sunt diferit sau că gândesc diferit, dar nu am realizat că am alte unelte sau procese. Credeam că toți suntem trași la xerox (mă refer la creier și procesul de a gândi).
De-abia acum câteva luni, când am aflat de ADHD, am realizat că noi gândim diferit și că putem avea «garaje» diferite. Mai mult, că al meu e unic, personalizat și cu mai multe unelte.”
Când diagnosticarea cu ADHD și autism a venit în sfârșit, impactul asupra lui Terro a fost devastator. Nu din cauza etichetelor, ci din cauza retrospectivelor dureroase asupra unui trecut în care nimeni nu l-a înțeles și nu era vina lui.
Terro își amintește:
„Am fost nervos pe familie, pe profesori și pe toți din jur că nu au sesizat. Primii 8 ani de școală i-am făcut în 4 școli, fiind exmatriculat din toate.
La finalul clasei a 6-a, am avut un control psihologic la obligația școlii, unde rezultatul a fost: IQ eminescian (IQ ridicat), lipsa puterii de concentrare (adică deficit de atenție), dislexic și hiperactivitate.”
Totuși, nimeni nu i-a explicat ce înseamnă asta. Abia după mulți ani, urmărind un clip despre dislexie, a realizat că a trăit toată viața cu această condiție fără să știe.
„Când am vorbit cu familia să le spun la ce concluzie am ajuns, răspunsul lor a fost: «Păi noi știam». Mai rău m-am enervat.”
Originea „Autobuzului Mental”
Fascinația lui Terro pentru propriile gânduri a început în jurul vârstei de 7 ani. Se întreba de unde provin aceste gânduri și cum poate avea conversații cu sine fără a le verbaliza, într-un spațiu așa de privat. Această curiozitate l-a făcut să-și concentreze foarte mult atenția asupra gândurilor, adesea pierzând contactul cu ce se întâmpla în jurul său. Terro explică:
„Din dorința de a trăi în ambele lumi, să fiu atent la ceea ce mă înconjoară și să-mi gestionez fluxul interior de gânduri, am dezvoltat, în mod instinctiv, un proces cognitiv care să-mi permită să gestionez mai bine gândurile și emoțiile. În felul acesta puteam să mă bucur atât de bogățiile interioare, cât și de ce exista în jurul meu.”
Încă din copilărie, Terro a început să dezvolte mecanisme de supraviețuire pentru a face față cerințelor societății. Ambiția, rușinea și disperarea l-au împins să caute soluții creative pentru a ascunde ceea ce el percepea ca fiind slăbiciuni:
„Aveam o anumită sensibilitate atunci când mă arătau cu degetul... rușinea și disperarea aveau efecte fizice. Simțeam că nu sunt bun de nimic, că sunt cel mai prost din curtea școlii, aceste experiențe m-au ambiționat să schimb felul în care sunt văzut.”
De-a lungul timpului, Terro și-a perfecționat aceste mecanisme, folosindu-și umorul și abilitățile de deducție pentru a naviga printr-o lume care nu părea să-l înțeleagă:
„Tot ce am considerat că e un atu am dezvoltat și perfecționat.
De mic am dezvoltat abilitatea de deducție, fiind atent la tot ce e în jurul meu. Mă scăldam în plăcere știind că eu văd ce alții nu văd.”
Dar aceste abilități nu erau doar defensive. Ele au devenit un mod de a masca momentele în care Terro se simțea vulnerabil sau nepregătit:
„Ce nu puteam controla, mascam prin glume sau făceam pe prostul.
Făceam pe prostul, mă împiedicam sau ceva de genul ăsta pentru a lua atenția de pe acel moment în care trebuia să reacționez sau să răspund într-un anumit fel.”
„Autobuzul mintal”
Una dintre cele mai fascinante imagini create de Terro este conceptul de „autobuz mintal", o metaforă pentru modul în care își gestionează fluxul de gânduri. Autobuzul său nu este doar un vehicul al ideilor, ci un întreg sistem de organizare a gândurilor care îi permite să navigheze prin provocările zilnice cu o claritate și un control excepțional.
„Am vrut să am control asupra gândurilor pentru că păreau cea mai mare problemă a mea.
Autobuzul este, de fapt, cumulul tuturor proceselor mele mentale. Nu puteam deduce ceva dacă nu priveam la acel lucru din multiple perspective sau nu puteam citi o persoană dacă nu eram atent la detalii.”
În autobuzul său mintal, Terro este șoferul. El controlează ce gânduri urcă la bord și care sunt eliminate, în funcție de relevanță.
„Chiar și atunci când nu mi se cere o reacție fizică, analizez constant tot ceea ce se află în câmpul meu vizual. Mă uit cu atenție, îmi iau un moment să reflectez și, în acel timp, îmi vin simultan în minte 3, 5 sau chiar mai multe idei și soluții, bazate pe ceea ce am observat anterior.
Prin această analiză și curiozitate constantă, îmi dezvolt cunoștințele despre modul în care funcționează tot ce mă înconjoară.”
Totuși, Terro recunoaște că acest proces nu este întotdeauna ușor, mai ales când este obosit sau depresiv:
„Există emoții care preiau controlul din când în când, dar le recunosc și reiau controlul mult mai repede datorită acestui proces. Autobuzul, pentru mine, nu necesită efort sau acea energie vitală, ci interes și motivație.
Adică, în momentele în care nu am chef de nimic, sunt în depresie sau epuizare, autobuzul funcționează, dar pe mine nu mă mai interesează rezultatul, adică nu mai sunt în el.
Consider că, în acele momente, gândesc sau funcționez la fel ca cei care nu au un astfel de sistem.”
Această capacitate de a distinge între gândurile relevante și cele care nu îi servesc în momentul respectiv este una dintre abilitățile esențiale pe care le-a dezvoltat pentru a rămâne funcțional.
Conceptul de bază: vizualizarea gândurilor ca pasageri
L-am rugat pe Terro să ne împărtășească mai detaliat modul de funcționare a acestui sistem, să ne ofere un manual de instrucțiuni al autobuzului.
„Autobuzul mental este o modalitate de a vizualiza cum se desfășoară procesul mental, dar nu înseamnă că autobuzul este un obiect fizic. Este un proces creat intuitiv și dezvoltat de-a lungul anilor, în urma fiecărei experiențe trăite.Primul pas este conștientizarea gândurilor, identificarea și separarea celor relevante de cele care sunt doar zgomot mintal.
Acest lucru îl fac prin a fi conștient de ce gânduri îmi trec prin cap și de a decide cărora să le acord atenție.Îmi concentrez atenția asupra celor importante, astfel încât celelalte dispar pentru că nu mă mai uit în direcția lor, ci doar asupra celor relevante. Le analizez pe cele selectate și iau decizii clare și raționale.”
Terro explică:
„Imaginează-ți multitudinea de gânduri ca fiind persoane într-o autogară aglomerată. Așa cum poți recunoaște anumite persoane pe o stradă plină de oameni, la fel poți identifica gândurile relevante pentru situația în care te afli.”
Aceste gânduri relevante sunt „invitate” în autobuzul mintal, unde devin mai ușor de gestionat/analizat.
Terro subliniază că acest proces poate fi adaptat de oricine:
„Nu trebuie să fie neapărat un autobuz; acest proces poate lua orice formă care îți este familiară. Poate fi un birou unde fiecare document reprezintă un gând sau un browser în care fiecare tab este o idee diferită.
Ca să înțelegi, gândește-te astfel: atunci când ai o problemă sau o dilemă, te concentrezi direct asupra ei pentru a o rezolva, dedicându-ți atenția asupra acelei probleme. Exact același lucru îl fac și eu, dar cu ajutorul «autobuzului» celelalte gânduri irelevante nu pot intra, pentru că eu aleg la ce anume mă concentrez.
Cum tu duci un gând de la apariția lui până la sfârșit, așa fac și eu, dar mai controlat și, de multe ori, cu mai multe gânduri simultan. Nu știu exact ce procent din populație poate să se gândească la mai multe lucruri deodată, dar eu pot.
De aceea am mai mulți «pasageri» pe care îi pot controla în autobuz și să îi îndrept într-o singură direcție.
Ca reguli, aș putea spune că cea mai importantă este să rămân conștient de gândurile mele și să mă asigur că orice interacțiune sau informație este în folosul dezvoltării mele mintale și al înțelegerii proceselor care se întâmplă în mintea mea (de aici primesc eticheta că sunt antisocial).
Aleg să-mi petrec timpul cu cineva de la care pot învăța sau cu cineva care are nevoie de ajutorul meu și e dispus să mă asculte. În ambele situații reușesc să mă dezvolt. Deci, ai nevoie de abilitatea de a fi conștient de gânduri pentru a putea folosi «autobuzul», dar, dacă folosești «autobuzul» fără această abilitate, poți să ți-o dezvolți. Se completează una pe alta.”
Funcționarea „autobuzului mintal”
Pentru a înțelege mai clar felul în care folosește acest sistem, l-am rugat să ne dea un exemplu din viața reală, un exemplu în care să detalieze concret ce pași a făcut și pentru ce, tot procesul de la percepție la acțiune.
„Voi alege ceva ce cred că este relevant pentru oricine, indiferent de vârstă sau statut: anxietatea și sentimentul de inferioritate cu emoțiile aferente. Ultimul job pe care l-am avut în țară a fost la Cosmote, actualul Telekom. Când m-am angajat, a trebuit să mergem la București pentru un curs de inducție, unde se întâlnea toată echipa, inclusiv cei patru noi angajați, printre care mă aflam și eu.
Pe tren spre București am avut ocazia să fiu cu doi dintre colegii cei noi. Tot drumul, ei îmi explicau despre experiențele lor și anii în acest domeniu, cât de buni sunt și câte realizări au, iar eu, la rândul meu, aveam ca experiență un an și jumătate în vânzarea de cartele și asta e tot, fără studii superioare, fără școală în domeniu, fără experiență.
Mă gândesc că oricine s-ar fi simțit inferior și ca un impostor aflat pe drumul de a se face de rușine. Odată ajunși în fața clădirii, care pentru mine a fost cea mai mare clădire pe care am văzut-o vreodată, ne-am întâlnit cu restul colegilor. Unii dintre ei erau de mai bine de zece ani în firmă, iar alții aveau mai mult de cincisprezece ani de experiență în vânzări și telecomunicații.
Am urcat la etaj, unde urma să aibă loc întâlnirea, iar aproape de intrarea în sală mi s-a făcut așa de rău încât mi-a venit să vomit. Anxietatea îmi crea reacții fizice. Am intrat în baie, m-am spălat pe față și, uitându-mă în oglindă, am realizat că sunt, atât psihic, cât și fizic, distrus.
Din acest punct, m-am urcat în autobuz și am început procesul, chiar dacă inima îmi sărea din piept, transpiram și îmi era greu să respir.”
Percepția emoției:
„Eram conștient de faptul că sunt condus de emoție și, inițial, doar emoția era în autobuz, iar eu o analizam. Ea emana doar gânduri negative de genul:
«Oare ce vor crede ceilalți despre mine?»
«Nu am suficientă experiență ca să fiu aici!»
«Toată lumea va râde de mine!»
«E clar că trebuie să plec!»
«Aș putea să mint că am o urgență!»
Cu cât analizam mai mult emoția, cu atât dădea naștere la mai multe gânduri, până autobuzul a fost plin de gânduri negative. Aceste gânduri erau «pasagerii» care ocupau toate locurile din autobuzul meu mintal.”
Identificarea și separarea gândurilor:
„I-am dat pe toți jos, mai puțin emoția, care nu mai emana nimic, era mută dar radia. Am lăsat-o în autobuz pentru a vedea ce efect au următorii pași asupra ei. Am scos capul pe ușa autobuzului și am căutat gânduri, nu emoții, gânduri care pot fi relevante.
În câmpul vizual era plin de pasageri negri și furioși, adică gânduri negative, și printre ei câțiva care erau mai luminoși. Acei câțiva au fost invitați în autobuz. Dând atenție doar acestor pasageri, în liniștea din autobuz, sau, dacă vrei, conversând cu acești pasageri, am realizat că am cunoștințe valoroase și perspective unice de oferit.
Cred că niciunul din gânduri nu avea de-a face cu vânzările, ci doar cu felul în care am trecut eu peste situații similare sau alte genuri de obstacole. Am închis ușa la autobuz, mi-am dat două palme și m-am dus în sală.
(Tot ce am explicat a durat mai puțin de două minute, adică până m-am clătit pe față.)”
Regulile autobuzului:
„În autobuz, eu dețin controlul, eu iau deciziile, eu fac regulile. O regulă importantă este că trebuie să fiu conștient de emoțiile mele, dar să nu le las să-mi dicteze acțiunile și, sub nicio formă, să nu le reprim, adică să le dau jos din autobuz și să fug de ele.
Faptul că în autobuz este doar emoția și alte gânduri pozitive sau constructive mă face să cred că un final pozitiv este posibil. Aceasta nu înseamnă că nu mai simt anxietate, dar îmi oferă înțelegere și control, în ideea că știu de ce e acolo și ce anume ar trebui să fac pentru a o domoli sau a-i reduce din intensitate până la dispariția ei.”
Acțiunea:
„Intrând în sală, singurul loc liber a fost în capul mesei. Masa era mare, ovală, eu eram la un capăt și la celălalt capăt era trainer-ul și ecranul. Realizarea că m-am lovit și, în același timp, datorită pasagerilor, a fost percepută ca un avantaj. Pasagerii au spus că este locul potrivit de unde mă pot evidenția și de unde pot avea un contact direct cu trainer-ul.
Pe scurt, aveam sprijin și încurajare interioară de la pasageri, în ideea că eu singur eram prea emotiv și praf, m-am lăsat pe mâna lor.
Te rog, nu face confuzie, acei pasageri nu sunt entități separate sau personalități diferite, sau voci din exterior. Sunt doar o extensie a sinelui meu sau, dacă vrei, putem să le spunem clonele mele.
Privește-i ca pe nucleele unui procesor care are posibilitatea de a efectua simultan mai multe sarcini, dar toate acele nuclee fac parte dintr-un singur procesor. Acel procesor sunt eu și am ales să-mi ascult susținătorii, pe care eu i-am ales și care sunt, de fapt, tot eu.
După mai bine de treizeci de minute în acel curs, nimeni nu a spus nimic, decât trainer-ul, care sistematic se uita mai mult la mine datorită poziției sau geometriei sălii, iar eu, super atent direct la ea și la ce vorbește. Atenția îmi este îndreptată către curs, iar autobuzul este cumva în modul idle, a rămas pe pozitivism și încurajare, iar emoția așezată în liniște, pentru a-i urmări intensitatea, care deja este mult mai mică.
Trainer-ul a pus prima întrebare, fără a face contact vizual cu mine, îi lua pe rând pe ceilalți, toată lumea în liniște. Emoția a început să se zbată în autobuz, iar eu simțeam cum mă atacă panica, eram sigur se va uita la mine și mă voi înroși ca racul. Am revenit în autobuz să văd situația și pasagerii strigau în disperare:
«O știi pe asta!!!»
«Arată-le ce poți!!!»
«Acum e momentul să te afirmi!!!»
«Răspunde și te vei diferenția de restul!!!»
«Să nu te bâlbâi și să fii concis!!!»
«Nu uita să fii comic!!!»
Și emoția cumva pulsa, încerca să crească, dar la fiecare strigare a câte unui pasager scădea înapoi sau chiar mai mult. A ajuns trainer-ul cu ochii la mine, semnalând că, în ciuda tuturor, este curioasă dacă eu cunosc răspunsul.
Am răspuns, bazându-mă pe experiența introspecției, a multiplelor perspective și a logicii. Răspunsul meu a fost mai mult decât pozitiv, feedback-ul a fost pozitiv, iar colegii, au rămas uimiți.
În autobuz, emoția a dispărut, sau mai bine spus, s-a transformat în emoție pozitivă, iar pasagerii erau în extaz și aclamau doar lucruri pozitive, de încurajare și de atenție, la faptul că, deși nu am avut ce să caut acolo, am reușit să mă ridic peste toți cei pe care eu îi consideram superiori datorită experienței lor.
La finalul cursului, am devenit cel mai îndrăgit din grup, prieten cu toți și eram cumva magnet, unde eram eu, veneau și ei. Pasagerii mă făceau să fiu conștient de asta și să pot rezona cât mai bine cu toți. Pe scurt, început horror, final divin, doar cu ajutorul acestui autobuz super bine definit, personalizat, dar și fluid în funcție de experiențe.”
Reflecția:
„Ulterior, în cameră, am adus în autobuz toate gândurile/amintirile relevante experienței și am învățat tot ce a fost de învățat din ziua respectivă, și mă refer la procese și consecințe, nicidecum la curs.
Am început să-mi cresc valoarea de sine, să înțeleg că degeaba vorbește cineva când nu este sub presiune, dacă în momentele critice tace. Introspecția mă dezvoltă și mă face să înțeleg toate aspectele care mă definesc, cât și pe cei din jur, de ce reacționează în felul în care o fac.
Acest exemplu arată cum, în ciuda rușinii și a inhibării, am reușit să navighez printre emoțiile și gândurile mele negative și să folosesc «autobuzul mintal» pentru a-mi organiza gândurile și a acționa pozitiv.
Cred că toți ne confruntăm cu momente de nesiguranță, dar învățarea de a gestiona și controla aceste emoții este cheia pentru a merge mai departe.”
Viitorul autobuzului mintal
Pe măsură ce reflectă asupra viitorului, Terro vede clar că autobuzul mintal va continua să fie în continuă dezvoltare și ajustare. Terro explică:
„Autobuzul mintal este ceea ce voi numiți când vă referiți la procesul meu. Eu nu îl pot numi altfel decât EU.”
Pentru el, nu există o separare clară între autobuz și sine, întrucât acest sistem de gândire a devenit o parte integrantă din existența sa.
„În esență, este felul meu de a fi conștient și de a organiza, eficientiza și a dezvolta felul meu de a gândi. Pe măsură ce primesc noi inputuri, fie de la cei din jur sau în urma introspecției, autobuzul meu continuă să se adapteze și să evolueze.”
Totuși, el își recunoaște nevoia nesatisfăcută de a comunica cu ceilalți, modul său de a gândi îi aduce suferință, deoarece nu toată lumea poate înțelege acest proces. Terro mărturisește:
„Am realizat că pentru unii, gândirea mea poate părea imposibilă și greu de urmărit, chiar dacă încerc să o explic cât mai simplu.
Însă, pentru mine, autobuzul este instrumentul meu personal de introspecție și control, și cred că fiecare ar trebui să își dezvolte propriul sistem de gândire conștient.”
Terro subliniază că acest sistem poate fi adaptat și folosit de oricine, indiferent de modul lor specific de gândire:
„Cei care au un singur gând în minte pot utiliza acest sistem și mai ușor, deoarece nu trebuie să fie atenți la alți pasageri. Își pot dedica întreaga atenție unui singur pasager/gând.”
El încurajează pe fiecare să-și dezvolte propriul sistem de gestionare a gândurilor, adaptat la nevoile și stilul personal de gândire.
Concluzie
În povestea lui Terro regăsim nu doar o experiență de adaptare, ci și o lecție despre reziliență și autenticitate. „Autobuzul mintal” este mai mult decât o metaforă – este o metodă de a naviga printre gânduri și emoții într-o lume în care diferențele sunt adesea judecate înainte de a fi înțelese.
Prin exemplul său, Terro ne arată că, indiferent de cât de „ciudate" sau "neobișnuite" ar părea strategiile noastre, ele sunt în fond expresii ale unui sine autentic care își caută echilibrul.
Pentru mulți dintre noi, poate că nu va fi un „autobuz mintal”, poate fi altceva, un alt sistem personal de navigare prin viață. Însă, ce putem lua cu toții din povestea lui Terro este încrederea că suntem capabili să ne creăm propriile structuri și că, împărtășind experiențele noastre, nu doar ne înțelegem mai bine, ci îi ajutăm și pe alții să își găsească drumul.
„Procesul cognitiv este esențial în călătoria mea de auto-descoperire, iar utilizarea «autobuzului mintal» reprezintă un instrument fundamental în acest demers. Prin meditație și reflecție, am reușit să navighez mai eficient prin emoțiile și gândurile mele.”
Aceste metode nu doar că îmbunătățesc conștientizarea, dar și facilitează o înțelegere mai profundă a sinelui. Explorarea acestor instrumente poate duce la o viață mai echilibrată și autentică.
Vă invit să le integrați în propria voastră călătorie și să observați uimiți transformările pe care le pot aduce în viața voastră!”
