Sunt Autist și asta e Viața Mea: ora 9.50, 10 septembrie, 2024. Realitatea mea invizibilă.
Sunt autist. Aceasta este compoziția trăirii mele de astăzi 10 septembrie, la ora 9:50. Nu sunt evident, am învățat de mic să nu te deranjez – urletele să le înghit, durerea să o abțin și viața să mi-o conțin, ca să nu te fac să te simți inconfortabil. Știu, te-ar deranja să știi că cineva poate să urle mai tare decât tine, că poate să simtă mai intens decât ți-ai putea imagina. Nu vreau să fiu compătimit. Vreau doar să auzi... să știi că există și altceva, dincolo de ceea ce cunoști tu și dacă ești autist... să știi că sunt alții care urlă ca și tine și este ok... te înțeleg...
M-am trezit astăzi, și simt cum viața îmi curge încet, picătură cu picătură, cu fiecare înțepătură care străpunge realitatea mea. Opt-nouă ore am dormit, sau cel puțin asta îmi spune ceasul. Dar de câte ori m-am trezit în acele ore? De nouă ori, poate mai mult, mi s-a trezit mintea dar nu corpul. Am fost prins în fiecare vis, în fiecare gând. Ca niște fire nevăzute, gândurile mele se întindeau din creierul meu spre marginile universului. Aceste fire țes lumea mea, dar mă înfășoară ca o plasă din care nu pot scăpa. Și mă întreb: ce-ar fi dacă aș putea să mă opresc? Să încetez să mai creez, să nu mai țes?
M-am trezit buimac. Nu din cauza alcoolului, ci pentru că sunt beat de propriul somn. Ca și cum mi-aș fi înghițit visele, ca pe un pahar de vin vechi, și acum sunt mahmur. Lumea se învârte în jurul meu și nu știu cum să o opresc. Am mers la baie cu un singur gând: să vomit. Dar nu mâncarea, ci propria mea existență. Simt greața cum urcă din adâncul ființei mele, și știu că astăzi nu va trece. Dar îmi spun că o suport. Am suportat mai rău.
În adâncul craniului meu, sub oasele grele ale capului, simt o usturime aridă și grea. O arsură constantă, familiară, dar astăzi e mai puternică. E o tortură să exist uneori. Mi-aș dori să pot pune un robinet pe tot ceea ce mă înconjoară, să controlez fluxul de lume ce curge și care mă invadează din toate părțile. Dar nu pot. Totul intră în mine, totul mă apasă, totul mă copleșește.
Simt carnea cum mă doare, pielea atârnând greu pe corpul meu. Pielea arde, carnea doare. Iar cu fiecare mișcare a mâinilor, a corpului, simt cum pielea se încrețește, și arsura devine și mai intensă. Este un dans de durere, repetat iar și iar.
Atâtea lucruri îmi trec prin minte. Persoane pe care nu le-am sunat de luni de zile. Facturi care trebuie plătite. Totul e clar în mintea mea, nimic nu e uitat. Dar să fac un singur pas în direcția aceea, să mă apuc de unul dintre ele, m-ar zdrobi. M-ar trânti la pământ, m-ar face să vomit, să urlu de durere, de usturimea care mă macină sub oasele capului. Îmi simt limba încolăcindu-se în gât, în timp ce mă sufoc sub greutatea tuturor lucrurilor nerezolvate.
Lumea mă vede uituc. Îmi spune că ignor lucrurile importante. Dar nu ignor nimic. Mă doare fiecare amânare. Fiecare lucru pe care nu-l fac mă arde pe dinăuntru. Amân, nu pentru că nu-mi pasă, ci pentru că dacă aș face totul acum... aș cădea în genunchi. Aș plânge și urla până când mi-ar curge viața din mine, ar ieși carnea din gâtul meu, încet, ca o lacrimă roșie finală.
Iar eu în fața ta... voi zâmbi... zâmbesc...