Unii Autiști Aleg să rămână singuri. De ce? Perspectiva unui bărbat autist de 41 de ani
Relațiile sunt o parte esențială din viața majorității oamenilor, oferind companie, dragoste și sprijin reciproc. Cu toate acestea, pentru mulți autiști, decizia de a rămâne singuri este adesea una conștientă și profund personală. Această decizie poate fi greșit înțeleasă de cei care văd relațiile ca pe un scop universal, dar pentru unii autiști, motivele de a rămâne singuri sunt fundamentate în experiențele și nevoile lor unice. Ca bărbat autist în vârstă de 40 de ani, vreau să împărtășesc perspectiva mea despre motivul pentru care unii dintre noi aleg să rămână singuri și cum această alegere poate fi o cale către împlinire și autoconservare. Am avut norocul să găsesc o parteneră care nu caută să te normalizeze până la epuizare.
Însă, un lucru a devenit clar: nu aș mai ieși niciodată la orice formă de "date" cu cineva care nu înțelege sau nu are curiozitatea și acceptarea susținută de a înțelege cine sunt cu adevărat. Știu că mulți dintre voi ați luat aceeași decizie.
Provocările interacțiunii sociale și respingerii
Pentru mulți autiști, interacțiunile sociale pot fi pline de provocări. Încă din copilărie, experimentăm adesea o cantitate disproporționată de respingere. Acest lucru este valabil în special pentru cei dintre noi care au fost diagnosticați mai târziu în viață sau care sunt ceea ce societatea ar putea eticheta ca autiști "hcu nevoi puține" sau "înalt funcționali".
Pe măsură ce am crescut, mulți dintre noi nu am fost recunoscuți ca fiind autiști, ci am fost văzuți ca fiind ciudați, stângaci sau pur și simplu "diferiți". Această lipsă de recunoaștere duce adesea la o copilărie și adolescență plină de interacțiuni sociale confuze și dureroase.
Una dintre cele mai semnificative provocări pe care le întâmpinăm în relații este respingerea frecventă a modurilor noastre naturale de a comunica și de a ne conecta. De exemplu, mulți autiști au un interes special, foarte intens asupra pasiunilor lor — un subiect sau o activitate de care sunt profund pasionați. Împărtășirea acestui interes cu ceilalți este o modalitate de a ne conecta și de a ne lega de ceilalți, dar în spațiile dominate de neurotipici, acest lucru poate fi întâmpinat cu disconfort sau lipsă de interes. Imaginează-ți că ești la prima întâlnire și împărtășești cu entuziasm pasiunea ta pentru fizica cuantică, doar pentru a fi întâmpinat cu o privire confuză sau o reacție disprețuitoare. În timp, aceste experiențe ne învață că modurile noastre naturale de a interacționa nu sunt adesea binevenite sau înțelese, ceea ce duce la sentimente de alienare și îndoială de sine.
Epuizarea mascării și dorința de autenticitate
Un alt factor semnificativ care influențează decizia de a rămâne singur este epuizarea care vine din mascarea continuă. Mascarea se referă la practica de a suprima sau modifica comportamentele, expresiile și stilurile de comunicare naturale pentru a ne potrivi așteptărilor neurotipice. Aceasta ar putea implica forțarea contactului vizual, angajarea în conversații de conveniență sau minimizarea intereselor noastre speciale. Deși mascarea ne poate ajuta să navigăm în situații sociale, aceasta vine cu un cost semnificativ pentru sănătatea noastră mentală.
Mulți dintre noi ajungem la un punct în care efortul necesar pentru a menține o mască devine nesustenabil. Presiunea constantă de a ne conforma poate duce la burnout, depresie și un sentiment profund de deconectare de la sinele nostru autentic. Pentru unii, ideea de a intra într-o relație romantică, unde s-ar putea să ne simțim obligați să mascăm și mai mult, este copleșitoare. Gândul de a trebui să ne explicăm fiecare acțiune, dorință sau nevoie unui partener care poate nu ne înțelege sau nu ne acceptă complet este suficient pentru a ne face să reconsiderăm valoarea unor astfel de relații.
Pentru mine, punctul de cotitură a venit la sfârșitul anilor 30, când mi-am dat seama că nu mai pot susține relații care necesită mascarea mea continuă. Am decis că nu voi mai ieși niciodată la întâlniri cu cineva care nu mă poate accepta așa cum sunt — cu ciudățenii, interese speciale și tot ce vine cu ele. Această decizie a fost eliberatoare, dar a însemnat, de asemenea, că probabil voi rămâne singur, deoarece găsirea unui partener care să mă accepte cu adevărat părea improbabilă.
Importanța autonomiei și controlului
Autonomia este o nevoie esențială pentru mulți autiști. Capacitatea de a trăi viața în propriile noastre condiții, eliberați de presiunile și așteptările celorlalți, este adesea mai valoroasă pentru noi decât compania pe care o relație ar putea să o ofere. Într-o lume în care ne simțim constant nevoiți să ne apărăm alegerile și preferințele, libertatea de a trăi autentic poate fi un motivator puternic pentru a alege să rămânem singuri.
Relațiile, prin natura lor, necesită compromisuri și negocieri. Pentru persoanele neurotipice, aceste compromisuri pot părea minore — discuții despre planurile de weekend, decizii legate de treburile casnice sau acorduri privind activitățile sociale. Cu toate acestea, pentru oamenii autiști, aceste negocieri pot părea o pierdere de control asupra propriilor vieți. Nevoia de a explica și justifica constant deciziile noastre unui partener poate fi epuizantă, mai ales când alegerile noastre sunt fundamentate pe nevoile noastre senzoriale sau preferințele autiste.
De exemplu, ceva la fel de simplu precum preferința pentru un anumit tip de tacâmuri sau nevoia de a urma o rutină specifică poate deveni un punct de conflict într-o relație. Întrebarea constantă a alegerilor noastre, indiferent cât de bine intenționată ar fi, poate fi resimțită ca o invazie a autonomiei noastre. În timp, acest lucru poate duce la o aversiune profundă față de relații, pe măsură ce costul compromisului devine prea mare.
Teama de a fi neînțeles
Una dintre cele mai dureroase experiențe pentru oamenii autiști în relații este sentimentul de a fi fundamental neînțeles. Chiar și cu cele mai bune intenții, partenerii neurotipici pot avea uneori dificultăți în a înțelege pe deplin experiența autistă. Acest lucru poate duce la întrebări sau comentarii bine intenționate, dar în cele din urmă dureroase, cum ar fi "De ce ești așa?" sau "Nu poți încerca să fii mai normal?".
Pentru mulți dintre noi, aceste întrebări ating esența identității noastre. Ele întăresc ideea că suntem "diferit" sau "mai puțin valoroși" doar pentru că nu ne potrivim în tiparul neurotipic. Nevoia constantă de a ne explica, de a justifica existența noastră, poate fi sufocantă. În timp, acest lucru poate duce la un sentiment profund de izolare și la o preferință pentru singurătate în locul riscului de a fi neînțeles sau judecat de un partener.
Bucuria singurătății și auto-suficienței în contextul impactul traumei din trecut și al burnout-ului
Pentru mulți autiști, decizia de a rămâne singuri nu este rezultatul amărăciunii sau al lipsei de opțiuni, ci mai degrabă dintr-o apreciere profundă pentru singurătate și auto-suficiență. Singurătatea ne oferă spațiul de a ne reîncărca, de a ne urma interesele fără întreruperi și de a trăi viața conform propriului nostru ritm.
În singurătate, nu trebuie să mascăm sau să ne conformăm. Putem stimula liber, să ne urmăm interesele speciale fără judecată și să creăm medii care să răspundă nevoilor noastre senzoriale. Acest nivel de control și libertate este ceva ce mulți dintre noi prețuim profund. Pentru unii, pacea și mulțumirea care vin din viața singură depășesc cu mult beneficiile potențiale ale unei relații romantice.
Un context care nu poate fi trecut cu vederea este impactul traumei din trecut și al burnout-ului. Mulți autiști au experimentat traume semnificative în viața lor, fie din cauza hărțuirii, relațiilor abuzive sau a presiunii constante de a masca. Această traumă poate lăsa cicatrici adânci, făcând perspectiva de a intra într-o nouă relație descurajantă.
Burnout-ul este, de asemenea, o experiență comună în rândul oamenilor autiști, în special pentru cei care au petrecut ani sau chiar decenii mascând și încercând să se integreze în societatea neurotipică. Burnout-ul poate duce la un sentiment profund de epuizare, atât fizică, cât și emoțională. În această stare, ideea de a adăuga complexitățile unei relații romantice într-o viață deja copleșitoare poate părea imposibilă.
Acceptarea radicală și nevoia de spații sigure
Pentru cei dintre noi care aleg să intre în relații, acest lucru se întâmplă adesea cu parteneri care practică acceptarea radicală. Acceptarea radicală înseamnă să îmbrățișezi pe cineva în întregime, fără a încerca să-l schimbi sau să-l "repari". Înseamnă să înțelegi că ciudățeniile, rutinele și nevoile noastre senzoriale nu sunt negociabile, ci mai degrabă părți intrinseci ale identității noastre.
Din păcate, găsirea unui partener care să ofere acest nivel de acceptare este rară. Mulți dintre noi au avut experiența partenerilor care inițial exprimă dorința ca noi să "fim noi înșine", doar pentru a se lupta ulterior cu realitatea a ceea ce înseamnă acest lucru. Această deconectare poate duce la dezamăgire și durere, întărind convingerea că este mai sigur și mai satisfăcător să rămânem singuri.
Pentru unii, decizia de a rămâne singuri este o modalitate de a ne proteja sănătatea mentală și emoțională. Este o modalitate de a ne asigura că avem spațiile sigure de care avem nevoie pentru a prospera — spații în care putem fi pe deplin noi înșine fără teama de a fi judecați sau respinși.
Îmbrățișarea alegerii de a fi singur
Alegerea de a rămâne singur nu este o decizie pe care oricare dintre noi o ia cu ușurință. Este o alegere care este adesea rezultatul unei înțelegeri profunde a propriilor noastre nevoi și limitări. Pentru mulți autiști, libertatea, autonomia și pacea care vin din viața singură sunt o sursă de mare bucurie și împlinire.
Deși societatea pune adesea un mare preț pe relațiile romantice, este important să recunoaștem că aceasta nu este singura cale către o viață semnificativă și satisfăcătoare. Pentru unii dintre noi, decizia de a rămâne singuri este o afirmație puternică a identității noastre și o modalitate de a recâștiga controlul asupra propriilor noastre vieți.
Alegerea de a fi singur este exact asta — o alegere. Nu este o reflectare a valorii noastre sau a capacității noastre de a fi iubiți, ci mai degrabă o reflectare a angajamentului nostru de a trăi autentic și în propriile noastre condiții. Pentru cei dintre noi care am făcut această alegere, ea aduce pace, mulțumire și un profund sentiment de acceptare de sine. Și asta, în sine, este un lucru frumos.
Experiența mea de a găsi o parteneră care înțelege este rară de care sunt extrem de recunoscător, dar a subliniat pentru mine cât de important este să fim alături de oameni care nu cer explicații interminabile pentru cine suntem. Alegerea pe care ma făcut-o la 39 de ani de a nu mai ieși la întâlniri cu persoane care nu au această înțelegere profundă a fost, pentru mine, un act de autoapărare și respect de sine.
Pentru cei care au luat aceeași decizie, această alegere reprezintă un angajament de a trăi autentic și de a nu compromite cine suntem. Este o alegere care ne permite să ne păstrăm energia, să ne protejăm sufletul și să ne asigurăm că suntem înconjurați doar de oameni care ne acceptă așa cum suntem. Aceasta este o formă de iubire și respect pentru noi înșine, care nu ar trebui niciodată compromisă.