Violența copiilor/tinerilor autiști: un strigăt disperat de ajutor într-o lume care nu înțelege autismul
În lumea labirintică a autismului, liniile invizibile care conectează punctele de înțelegere sunt adesea estompate de percepțiile greșite ale societății și de tratamentul abuziv al copiilor autiști. Prinși într-o furtună de prejudecăți, copiii autiști sunt deseori aruncați într-un mediu lipsit de adaptări adecvate, ignoranță și terapii incorecte. Strigătul disperat de ajutor, manifestat prin violență, servește doar pentru a accentua discrepanța dintre ceea ce au nevoie acești copii și lumea în care trăiesc. Pe măsură ce sondăm adâncurile acestei probleme, un lucru devine evident: un copil autist violent este unul la capătul puterilor, luptându-se să comunice starea lor de disconfort în singurul mod pe care îl cunosc.
Poveștile copiilor autiști supuși unor adaptări necorespunzătoare și lipsei de înțelegere sunt numeroase și sfâșietoare. Ignoranța societății în legătură cu nevoile unice ale persoanelor autiste îi face să se simtă străini în propria lor țară, deconectați de semenii lor și de cei dragi. Nu e de mirare că, în disperare, unii copii autiști apelează la violență pentru a-și exprima frustrarea și durerea?
Un factor semnificativ care contribuie la situația dificilă a copiilor autiști este utilizarea pe scară largă a terapiei prin Analiza Comportamentului Aplicat (Applied Behaviour Analysis sau ABA). ABA, care a fost aspru criticată de comunitatea autistă, este o metodologie menită să modifice comportamentul persoanelor autiste, pentru a se potrivi cu normele societății. Rigiditatea și natura coercitivă a acestei abordări duc adesea la prăbușirea spiritului copilului, iar când nu mai pot suporta tensiunea, violența devine singurul mod de a-și comunica chinul.
Așteptările nerezonabile doar alimentează focul, deoarece părinții și îngrijitorii sunt adesea nepregătiți să înțeleagă complexitățile autismului. Strigătele mute ale copiilor autiști sunt întâmpinate cu urechi surde, iar, pe măsură ce presiunea crește, devine din ce în ce mai dificil să mențină o relație sănătoasă cu părinții lor. Ironia tragică este că un copil tânjește după o legătură puternică cu familia sa, dar circumstanțele cu care se confruntă îl pot împinge la marginea disperării.
În mijlocul acestei furtuni, este esențial să recunoaștem că violența manifestată de copiii autiști nu este un defect sau un eșec, ci mereu este un strigăt disperat de ajutor. Acești copii nu sunt agresivi sau periculoși în mod inerent; sunt pur și simplu copleșiți și speriați, căutând un mod de a-și exprima suferința.
În umbra disperării: o lume care șterge sufletul autist
Într-o lume în care persoanele autiste sunt adesea neînțelese și reprezentate greșit de oricine, dar nu de către ele, consecințele greșelilor societății devin alarmant de evidente.
Am întrebat de curând, într-un schimb de mesaje, un tânăr autist de care îmi este extrem de drag, trecut mulți ani prin ABA, care mi-a spus că este mândru de freza sa nouă: ”Tu ai ales-o? De unde a fost inspirată?” - iar el: ”Nu am ales-o!” - eu ”Cum ar arăta una care îți place ție?” - iar el:”Nu știu Ovidiu! Mulțumesc Ovidiu.” iar discuția a încetat brusc, indiferent de ce am am mai spus - am început să plâng cu telefonul în mână.
Confluența dintre un mediu sufocant, așteptări nerealiste, care sunt create deseori și de controversata terapie ABA & lipsa unor adaptări rezonabile pentru nevoile senzoriale, stilurile de învățare și explorarea personală dau naștere unei realități tragice: un om gol.
Acest om gol, lipsit de autocunoaștere, de înțelegere de sine și de mecanisme de autocalmare, a fost modelat de presiunile neîncetate ale unei lumi care refuză să recunoască identitatea lor unică. Lipsiți de intuiția, esența și simțul lor de sine, nu le rămâne altă cale decât să strige în disperare, în singurul limbaj pe care îl mai au: violența.
Adevărul extrem de dureros este că acești autiști nu doresc să creeze acte de violență și nu sunt în mod inerent violenți sau agresivi. Ei sunt victimele unei societăți care nu a reușit să le hrănească mințile și spiritul, lăsându-i să se lupte cu greutatea sufocantă a așteptărilor și judecăților în schimbul sumelor imense pretinse de la părinții ce acum sunt dezorientați la rândul lor de rezultatele promisiunilor de odată, confuzie care, la rândul ei, nu face decât să agraveze lupta acestor tineri autiști.
În aceste momente întunecate, când toate speranțele par pierdute, ”persoana autistă violentă” încearcă să comunice realitatea insuportabilă pe care este forțată să o suporte: "Asta nu e bine!", "Nu sunt bine!", "Nu am încredere în tine.", ”Tu trebuia să mă aperi!”, ”Tu trebuia să fii de partea mea!”, ”Eu aș fi vrut să am încredere în tine”. Este un strigăt final de ajutor, un efort de ultimă instanță pentru a-și face auzită vocea într-o lume care i-a redus constant la tăcere cu time-out-uri, mâini cuminți, extinction, desensibilizare, sute ori mii de recompense necerute și pedepse nejustificate.
Concluzie
Povara schimbării stă pe umerii noștri colectivi. Trebuie să confruntăm sistemul care, mult prea mult timp, a perpetuat suferința persoanelor autiste. Trebuie să recunoaștem și să celebrăm forțele și capacitățile unice ale acestor persoane, acordându-le oportunitatea de a înflori într-un mediu care respectă și prețuiește diferențele lor.
Pentru a deschide o nouă cale, trebuie să înlăturăm miturile care au învăluit comunitatea autistă în întuneric, oferindu-le instrumentele și resursele necesare pentru autocunoaștere, autoexprimare și autodeterminare. A venit timpul să îmbrățișăm frumusețea neurodiversității și să creăm o lume în care fiecare copil are șansa de a prospera, fără constrângerile unei societăți care refuză să îi înțeleagă.
În cele din urmă, este datoria tuturor, împreună cu noi, autiștii de toate vârstele, să ascultăm strigătele disperate ale persoanelor autiste și să acționăm pentru a le sprijini în căutarea unei vieți mai bune. Numai prin ruperea lanțurilor ignoranței și prejudecăților putem spera să construim un viitor mai strălucitor pentru toți.
